POLLYANA - DE H. L SMITH - vol 2

SECRETUL MULŢUMIRII
VOLUMUL 2

Della Wetherby urcă scara monumentală a casei suro­rii sale din Calea Confederaţiei şi apăsă cu toată puterea butonul soneriei electrice. Din vîrful pălăriei sale şi pînă la pantofii cu tocul jos, ea răspîndea un aer de sănătate, energie şi hotărîre nestrămutată. Vocea ei, atunci cînd sa­lută pe servitoarea care venise să-i deschidă uşa, vibra de veselie şi de dorinţa de viaţă.
- Bună-ziua Maria, sora mea este acasă?
- Da, domnişoară, doamna Carew este acasă, dar nu voieşte să primească pe nimeni.
- Chiar? Ei bine, eu nu sînt nimeni, răspunse domni­şoara Wetherby surîzînd, aşa că mă va primi. Nu te teme. Iau totul asupra mea, adăugă ea observînd înfăţişarea pli­nă de spaimă a servitoarei. Unde este dînsa, în salon?
- Da, domnişoară, dar...
În acest timp, domnişoara Wetherby intrase deja în casă, şi tînăra servitoare, privind-o cu o uitătură plină de spaimă, se retrase. Ajunsă în holul primului etaj, Della Wetherby se îndreptă către o uşă întredeschisă şi bătu.
- Ei bine Marie, zise o voce mustrătoare, nu ţi-am spus eu... Oh, Della! Vocea deveni deodată caldă şi plăcu­tă. De unde vii tu, copil scump?
- Am venit cu alte două infirmiere să petrecem du­minica pe malul fluviului şi mă reîntorc la sanatoriu. De aceea sînt aici; nu voi sta mult, adăugă ea, dînd o caldă să­rutare sorei sale.
Doamna Carew îşi ridică sprîncenele şi se retrase cu oarecare nemulţumire. Strălucirea veseliei şi însufleţirea care luminaseră faţa ei se şterseră, lăsînd numai o expresie de teamă.
- O, sigur, ştiam eu că aici tu nu rămîi mult, nicio­dată.
- Aici!...
Della Wetherby începu să rîdă, apoi brusc, vocea şi purtarea ei se schimbară. îşi privi sora cu drăgălăşie şi seriozitate.
- Ruth, dragă, n-aş putea să trăiesc în casa aceasta. Tu ştii asta, adăugă ea cu multă politeţe.
Doamna Carew se arătă puţin cam enervată.
- Eu nu văd de ce, zise ea.
Della Wetherby clătină din cap.
- Da dragă, tu ştii că eu nu am nici o simpatie pentru tot ce este aici: pentru tristeţe, pentru viaţa fără scop şi pentru atmosfera întunecată şi deprimată.
- Dar eu sînt necăjită şi plină de amărăciune.
- N-ar trebui să fii aşa.
- Este oare ceva în viaţa mea care ar putea să-mi schimbe dispoziţia?
Della Wetherby avu o clipă de nerăbdare.
- Ruth, ascultă! Tu ai treizeci şi trei de ani, şi o sănă­tate deplină, şi chiar dacă nu o ai pe deplin, totuşi trăieşti confortabil şi cu siguranţă ai bani din belşug şi timp destul. Toată lumea ţi-ar spune că trebuie să faci ceva în această dimineaţă frumoasă, în loc să stai să te plîngi în această casă care seamănă cu un cavou, după ce ai dat ordin servi­toarei să nu primească pe nimeni.
- Dar eu nu vreau să văd pe nimeni.
- M-aş fi forţat să trec peste astfel de păreri bolnăvi­cioase.
Doamna Carew suspină trist şi întoarse capul.
- Ah, Della, tu nu vei înţelege niciodată. Eu nu-ţi semăn. Nu pot uita. O expresie de durere apăru pe faţa sorei celei mai tinere.
- Îmi închipui că vrei să vorbeşti de Jamie. Eu nu l-am uitat, draga mea. Dar plînsul nu ne va ajuta să-1 re­găsim.
- Am încercat să-1 regăsesc timp de opt ani, nu nu­mai să plîng, strigă doamna Carew cu indignare adîncă şi cu suspine.
- În adevăr aşa este, dar noi o să continuăm cercetările noastre pînă cînd îl vom găsi. Pentru că, tristeţea şi descu­rajarea nu ajută la nimic.
Urmă o clipă de linişte. Sora cea mică privi pe cea mare cu un aer de tulburare şi dezaprobare.
- Ruth, zise ea în cele din urmă, iartă-mă, dar vrei să rămîi toată viaţa aşa? Tu eşti văduvă; căsnicia ta a durat numai un an, iar soţul tău era mult mai în vîrstă decît tine. Tu erai mai mult un copil cînd l-ai luat în căsătorie, şi acest an de viaţă în doi trebuie să-ţi pară un vis. El nu poate să-ţi închidă viaţa, pentru restul timpului.
- Ah, nu! murmură doamna Carew mereu tristă.
- Atunci tu vrei să rămîi mereu ceea ce eşti astăzi?
- Desigur că nu vreau! Dacă aş putea să-1 regăsesc pe Jamie...
- Da, da, ştiu... Dar Ruth dragă, oare nu este în lume decît Jamie care să te facă fericită?
- Eu aşa cred, răspunse doamna Carew în silă.
- Ruth! strigă sora sa pe un ton aproape supărat. Apoi începu să rîdă. Ah, Ruth! Aş vrea să-ţi prescriu o doză de Pollyanna; nu cunosc pe nimeni care să aibă mai multă nevoie de aşa ceva, cum ai tu.
Doamna Carew tresări puţin.
- Ce ar putea să fie Pollyanna nu ştiu, dar în tot ca­zul, eu nu am nevoie. Tu nu eşti aici în sanatoriul vostru, scumpa mea, şi eu nu sînt unul din bolnavii de acolo ca să-mi administrezi medicamente. Te rog să ţii socoteală de aceasta.
- Pollyanna, draga mea, nu este un medicament, răs­punse grav domnişoara Wetherby, cu toate că am au­zit persoane care o numesc "un tonic". Pollyanna este o fetiţă.
- O copilă? Tu-mi recomanzi totdeauna cîte un re­mediu şi-mi zici adesea să iau o doză de cutare sau cutare medicament.
- Ei bine, Pollyanna este un fel de remediu. Ba mai mult, doctorii din sanatoriu declară că ea valorează mai mult decît toate medicamentele care pot fi prescrise. Ea este o fetiţă de doisprezece sau treisprezece ani care a pe­trecut vara trecută şi o parte din iarnă la sanatoriu. După angajarea mea la sanatoriu, Pollyanna a mai stat acolo o lună sau două, apoi a plecat. Dar timpul acesta mi-a fost suficient pentru a o cunoaşte bine, pentru a-i prinde far­mecul. De altfel tot sanatoriul vorbeşte de Pollyanna şi joacă jocul ei.
- Jocul ei?
- Da, jocul de mulţumire. Nu voi uita niciodată îm­prejurările în care am luat cunoştinţă de acest joc.
O parte din tratamentul Pollyannei era deosebit de dureros. I se administra acest tratament marţea dimineaţă, şi la scurt timp după sosirea mea am fost destinată să i-1 fac eu. Mă temeam de momentul acela, căci ştiam la ce mă pot aştepta: agitaţie, plîns, ba chiar mai mult decît atît. Spre marea mea mirare, ea m-a privit cu un surîs şi mi-a spus că e foarte fericită că mă vede. Nici cel mai mic gea­măt nu i-a scăpat de pe buze în tot timpul tratamentului, deşi ştiam că sufere îngrozitor. Mi-am exprimat mirarea, dar ea la rîndu-i mi-a explicat foarte serios: suferea mult în timpul acelui tratament, însă atunci se gîndea la zilele în care nu-i administrau tratamentul şi putea să se bucure că nu era marţi în fiecare zi şi că nu trebuia să treacă prin aşa suferinţe în fiecare zi
- Într-adevăr, este ceva extraordinar, zise doamna Carew, dar totuşi eu nu văd în asta nici un joc.
- Nici eu n-am văzut pînă atunci cînd mai tîrziu mi I-a explicat. Pollyanna era fiica unui pastor sărac din apus şi a fost crescută de doamnele de la Asistenţa Socială cu aju­toarele misionare. Pe cînd era încă mică îşi dorea să aibă păpuşi şi aştepta cu încredere pachetele cu daruri; odată cînd a sosit pachetul, el conţinea numai o pereche de cîrje mici. Copilul a plîns; însă tatăl ei a învăţat-o jocul care consta în a găsi totdeauna ceva care poate să te învese­lească în tot ce s-ar putea întîmpla. El i-a spus că poate şi trebuie să fie mulţumită chiar pentru faptul că nu are ne­voie de acele cîrje.
Pollyanna zicea că acest joc este un joc aparte, deose­bit de alte jocuri şi de aceea este greu să găseşti multe per­soane dispuse să-1 joace. De asemenea, zicea că jocul este cu atît mai interesant cu cît este mai dureros, aşa cum pro­base ea însăşi, cîteodată.
- Aceasta este ceva extraordinar! murmură doamna Carew, neînţelegînd încă prea bine ce e cu acest joc.
- Ai fi înţeles totul cu siguranţă dacă ai fi putut să vezi rezultatele de la sanatoriu, zise Della; doctorul Ames a declarat că ea, Pollyanna, învăţîndu-i pe alţii să joace jocul mulţumirii, ar fi schimbat viaţa oamenilor din ora­şul în care locuia. Ea cunoştea foarte bine pe doctorul Chilton care s-a căsătorit cu o mătuşă a Pollyannei. Cred chiar că această căsătorie s-a făcut datorită copilei, căci numai ea a reuşit să-i împace, făcînd să dispară o veche supărare care era între ei.
Sînt doi ani sau chiar mai mult de cînd a murit tatăl Pollyannei, iar fetiţa a fost trimisă în răsărit, la mătuşa ei. În octombrie anul trecut, ea a avut un accident de maşină şi nu a putut să mai meargă. În aprilie, doctorul Chilton a
trimis-o la sanatoriu, unde a rămas un an. S-a întors acasă aproape vindecată. Ar fi trebuit să vezi copila! Un singur lucru îi umbrea fericirea ei - nu putea să meargă pînă la Beldingsville. Din cîte ştiu eu, oraşul întreg a venit s-o pri­mească, cu drapele şi cu muzică. Dar nu-i de ajuns să vor­beşti de Pollyanna, trebuie s-o vezi. De aceea este aşa cum ţi-am spus; ţi-ar trebui o doză de Pollyanna. Aceea ţi-ar face foarte bine.
Doamna Carew şi-a ridicat capul.
- Trebuie să-ţi spun că eu nu gîndesc ca tine, răspun­se ea cu multă răceală. N-am nevoie să fiu "transformată", căci eu n-am cu nimeni vreo ceartă provenită din dragos­te. Şi tocmai ceea ce mi-ar displăcea ar fi să am lîngă mine "o mică domnişoară" care să-mi predice cu o înfăţişare pli­nă de mirare şi căreia ar trebui să-i fiu recunoscătoare.
O izbucnire de rîs vesel o întrerupse.
- Ah, Ruth! Ruth! Pollyanna "o mică domnişoară"? Oh, dacă ai putea să vezi acest copil! Dar eu totuşi trebu­ie să mă îndoiesc de aceasta. Nu ţi-am spus oare că degea­ba îţi vorbesc de Pollyanna? Că singurul lucru care ţi-ar fi de folos este s-o vezi? Dar de... "mică domnişoară"? Ha, ha, ha!
Şi Della începu să rîdă din nou.
- Draga mea, chiar nu mai este nimic de făcut? Nu trebuie să-ţi risipeşti în felul acesta toată viaţa ta. N-ai vrea oare să încerci să mai ieşi puţin în lume şi să mai pri­meşti în casa ta pe cîte cineva?
- De ce aş face asta dacă nu simt nici o nevoie? Eu m-am dat la o parte din calea lumii. Tu ştii că cerinţele so­cietăţii mi-au displăcut întotdeauna.
- Dar, de pildă, de ce nu faci fapte de caritate? Doamna Carew făcu un gest de nerăbdare.
- Scumpa mea Della, noi am discutat despre asta de atîtea ori. Eu dau mulţi bani pentru astfel de "fapte" şi cred că asta este de-ajuns.
- Dar dacă ai încerca să dai puţin din tine însăţi, să jertfeşti ceva din viaţa la? îndrăni să spună Della cu o stăruinţă drăgălaşă. Dacă ai putea să te interesezi de oare-care lucruri în afară de persoana ta, aceasta ţi-ar ajuta atît de mult şi...
- Ascultă-mă, dragă Della, o întrerupse sora cea ma­re, eu te iubesc şi te iubesc mult de tot cînd vii aici, dar nu pot suporta să-mi facă cineva morală. Aceasta e bună pen­tru tine, să te transformi în îngerul milei, să dai un pahar de apă rece, să bandajezi capetele strivite şi toate cele­lalte. Poate tu-1 uiţi pe Jamie avînd astfel de preocupări, dar eu nu-1 pot uita. Pe mine ocupaţia asta m-ar face să mă gîndesc mai mult la el, căci m-aş întreba dacă este şi pentru el cineva care să-i dea un pahar de apă rece şi care să-1 îngrijească. De altfel, toate aceste griji mi-ar fi cu totul neplăcute; n-aş vrea să mă amestec cu astfel de oameni.
- N-ai încercat niciodată!
- Desigur că nu!
Vocea doamnei Carew vibra de indignare.
- Eu nu sînt supărată pe tine, Della, dar, dacă ai vrea, ştiu că m-ai putea înţelege!
Un minut mai tîrziu, Della Wetherby trecea liniştită prin încăperea tristă şi părăsea casa. Faţa ei, paşii şi ges­turile sale nu mai erau aceleaşi de mai înainte cu o jumă­tate de oră cînd urcase scara veselă, cu un uşor aer grav. Voiciunea sa dispăruse.
O săptămînă petrecută în casa aceasta m-ar omorî, îşi zise ea în sine. Cred că nici chiar Pollyanna nu ar putea să micşoreze tristeţea, şi singurul lucru care ar putea s-o mul­ţumească pe Ruth ar fi să plece să locuiască în altă parte.
Că acest gînd n-a fost adevărata expresie a sentimen­telor sale despre ceea ce ar putea face Pollyanna s-a dove­dit prin faptul că Della Wetherby înainte de a ajunge la sanatoriu, a aflat unele lucruri care au făcut-o să se întoar­că la Boston chiar în ziua următoare.
- Ruth! strigă ea după ce răspunse la salutul mirat al sorei sale, am fost obligată să revin, şi de data aceasta tre­buie să mă laşi să fac ce am de gînd. Ascultă, tu poţi s-o ai pe Pollyanna aici, dacă vrei.
- Dar eu nu vreau, replică prompt doamna Carew.
- Ieri cînd m-am întors la sanatoriu, doctorul Ames mi-a spus că a primit o scrisoare de la doctorul Chilton - cel ce s-a căsătorit cu mătuşa Pollyannei -, iar acesta îi scrie că ar vrea să-şi petreacă iarna în Germania şi că va lua şi pe soţia sa cu el, dacă o va putea convinge că Pollyanna s-ar simţi bine într-un pension aici pe tot timpul lipsei lor. Şi acum Ruth, iată ce gîndesc eu. Doresc să o iei pe Pollyanna la tine în gazdă iarna aceasta şi să-i aranjezi să urmeze o şcoală din apropiere.
- Ce idee absurdă, Della! Parcă de asta aş avea eu nevoie, să am un copil pe lîngă mine care să-mi tulbure li­niştea!
- Ea nu te va supăra deloc. Pollyanna trebuie să aibă acum treisprezece ani şi este fetiţa cea mai drăgălaşă din cîte am cunoscut.
- Eu nu iubesc copiii "drăgălaşi", replică doamna Carew cu oarecare perversitate, dar în acelaşi timp nu-şi putu abţine rîsul, lucru pe care văzîndu-1 sora ei o făcu să prindă curaj şi să insiste.
A fost aceasta o întîmplare trecătoare sau o nouă schimbare în viaţa ei? Istorisirea vieţii Pollyannei miscase oare inima doamnei Carew? Ori ea nu putea să refuze în­demnul atît de stăruitor al sorei sale? Un lucru rămîne cert: cînd Della Wetherby pleca peste o oră, ducea cu sine promisiunea doamnei Carew de a primi pe Pollyanna la ea în gazdă.
- Dar te rog să notezi, îi zise ea petrecînd-o pînă la uşă, că în momentul cînd va începe să-mi ţină "predici" o voi expedia de la mine şi tu poţi face cu ea ce-ţi va plăcea. Te priveşte!
- Am notat, dar n-am teamă. Şi ieşind îşi zise că ju­mătate din misiunea ei era îndeplinită. În ceea ce priveşte cealaltă jumătate care consta în venirea Pollyannei, cre­dea, de asemenea, că va reuşi: îi voi scrie în aşa fel, încît să-i fie cu neputinţă să mă refuze.


***

Într-o seară de august în Beldingsville, doamna Chilton aştepta ca Pollyanna să se culce pentru a putea vorbi cu soţul ei despre o scrisoare pe care o primise chiar în acea dimineaţă. Cînd doctorul intră în camera soţiei sale, faţa sa obosită se lumină, văzînd-o. Deodată, însă, ochii lui surprinseră o expresie de îndoială.
- Ce s-a întîmplat, scumpă Polly? întrebă el. Soţia surîse trist.
- Ei bine, am primit o scrisoare, dar n-aş fi crezut că ai intuit aceasta numai dintr-o privire a mea.
- Atunci n-ar fi trebuit să ai o faţă aşa de expresivă. Despre ce este vorba?
Doamna Chilton luă scrisoarea care era lîngă dînsa.
- Am să ţi-o citesc. Este o scrisoare de la domnişoara Della Wetherby, infirmieră la sanatoriul doctorului Ames.
- Foarte bine. Începe, zise doctorul, întinzîndu-se pe o canapea care se afla lîngă scaunul soţiei sale.
Dar ea nu începu numaidecît. Se sculă mai întîi şi aco­peri pe soţul ei cu o cuvertură caldă de lînă. Doamna Chilton avea 42 de ani. Era căsătorită de un an. Se părea că în timpul acesta scurt n-a avut alt scop decît să pună în valoare toate calităţile sale de femeie cu instinct matern, pe care nu 1-a pierdut în timpul celor douăzeci de ani de singurătate. Şi soţul ei nu se opunea la toate aceste aten­ţii, el care pînă în ziua căsătoriei sale - la vîrsta de patru­zeci şi cinci de ani - nu cunoscuse un alt fel de viaţă, decît singurătatea, izolarea.
Scumpă doamnă Cliiltoii. scria Della Wetherby, am început de şase ori o scrisoare pentru dumneavoastră, dar acum am decis să vă scriu simplu ceea ce doresc. Am ne­voie de Pollyanna. Aş putea să o am aici? V-am văzut cu soţul dumneavoastră în martie anul trecut, aunci cînd aţi venit la sanatoriu s-o căutaţi pe Pollyanna, ca s-o luaţi cu dumneavoastră. Am scris doctorului Ames, care mă cu­noaşte foarte bine, rugîndu-l să scrie soţului dumneavoastră în scopul de a nu avea teamă să-mi încredinţaţi pe scumpa dumneavoastră nepoţică. Am auzit că doriţi să-l însoţiţi pe soţul dumneavoastră în Germania, şi în acelaşi timp nu aţi voi să o lăsaţi singură pe Pollyanna. De aceea îndrăznesc să vă rog să ne permiteţi să o luăm la noi. Vă rog din suflet, doamnă Chilton, să consimţiţi la aceasta. Insist, fiindcă so­ra mea, doamna Carew, este singură, tristă şi fără nici o mîngîiere. Ea trăieşte într-o întunecime morală unde nu pătrunde nici o rază de lumină. Şi cred că, dacă este cineva pe pămînt, care ar putea să-i aducă o rază de soare, aceea ar fi Pollyanna. Oare nu-i veţi permite dumneavoastră să facă aceasta ? Aş vrea să vă pot spune tot ce a făcut ea aici în sanatoriu, dar asta este imposibil; trebuia s-o fi văzut ca să înţelegeţi. Am descoperit încă demult că este peste putin­ţă să vorbeşti despre Pollyanna în cuvinte puţine. Pentru aceasta trebuie să ţii un adevărat discurs sau o predică, fapt care îl face pe ascultător să nu-ţi dea prea mare crezare. Cu toate acestea, dumneavoastră şi eu ştim cum stau lucrurile. Trebuie lăsată Pollyanna să intre în scenă şi să vorbească ea însăşi. Pentru asta aş vrea s-o aduc la sora mea.
Ea va urma o şcoală, asta fără discuţie, şi, pe Ungă cursuri, cred cu tărie că va putea ajuta la vindecarea rănillor pe care le are în inimă sora mea. Nu ştiu cum să termin această scrisoare, este mai grea încheierea decît începutul. Nu îndrăznesc să mai continuu şi mi-e teamă să mă opresc. N-aş vrea să vă las răgazul să ziceţi nu. Dacă deci veţi pronunţa acest teribil cuvînt, binevoiţi vă rog a considera că eu nu încetez a vă spune cît de mare nevoie am de Pollyanna.

Cu speranţă, rămîn a dumneavoastră,

Della Wetherby

- Poftim, strigă doamna Chilton punînd scrisoarea pe masă. Ai mai pomenit vreodată aşa prietenie absurdă?
- Nu ştiu sigur, răspunse doctorul surîzînd. Dar eu nu găsesc absurd că o doreşte pe Pollyanna.
- Dar felul cum o cere - pentru a vindeca rănile inimii sorei sale! -, ca şi cînd fetiţa ar fi un fel de remediu.
Doctorul începu să rîdă.
- Ei bine, eu nu mă îndoiesc că ea va fi, Polly. Am spus totdeauna că mi-ar plăcea s-o pot prescrie ca pe o reţetă şi să fac s-o cumpere ca pe un flacon de medica­mente. Şi doctorul Ames a luat obiceiul de a prescrie bol­navilor săi o doză de Pollyanna, imediat după sosirea lor la sanatoriu, tot timpul cît ea era acolo.
- O doză! Adevărat? se miră doamna Chilton.
- Deci tu nu te gîndeşti s-o laşi să se ducă acolo?
- Desigur că nu! Căci, dragul meu, mi-o închipui deja pe infirmiera aceasta punînd pe Pollyanna în sticle cu etichete, indicînd felul cum trebuie luat medicamentul, în timp ce eu voi fi în Germania.
Din nou doctorul începu să rîdă vesel, dar rîsul a fost scurt. Înfăţişarea sa se schimba în timp ce scotea din buzu­nar o scrisoare.
- Am primit-o azi dimineaţă de la doctorul Ames, zise el cu un ton care a făcut-o pe soţia sa să-şi încrunte sprîncenele.

Dragă Tom,

Cunosc surorile Wetherby din copilăria lor. Ele se trag dintr-o familie de oameni de ispravă. În privinţa aceasta nu aveţi de ce vă teme. Au fost trei surori: Doris, Ruth şi Della. Doris s-a căsătorit fără voia părinţilor cu un om numit John Kent, de neam mare, dar care prin el însuşi nu valora marc lucru. El a fost foarte supărat de purtarea familiei Wetherby faţă de el, şi din cauza aceasta a avut puţine relaţii cu ea pînă la venirea unui moştenitor, James, pe care ei însă îl chemau Jamie. Mama lui Jamie, Doris a murit înainte de a împlini copilul patru ani şi familia Wetherby a făcut tot ce este cu putinţă ca tatăl să-şi părăsească definitiv copilul. Dar, pe negîndite, Kent a dispărut luînd cu el băie­ţelul. Cu toate demersurile făcute în toate ţările, nu s-a mai aflat nimic de el. Această pierdere a pricinuit moartea buni­cilor după puţin timp de la întîmplarea care a pricinuit-o. Ruth era atunci văduvă. Soţul ei din familia Carew era mult mai în vîrstă decît ea. El n-a trăit decît un an după căsătoria lor, a lăsat un fiu care şi el a murit după un an. După dispariţia micului James, n-au avut decît un singur scop în viaţă: să-l găsească. Ele au cheltuit sume enorme şi au rugat cerul şi pămîntul să le vină în ajutor, dar fără nici un rezultat. Atunci Della s-a făcut infirmieră şi astfel a de­venit un înger păzitor pentru bolnavi. Capabilă şi sănătoasă - după cum promite caracterul ei - nu şi-a uitat niciodată nepotul şi n-a neglijat nici o posibilitate ce s-ar fi ivit ca să ajungă să dea de urma lui. Dar cu doamna Carew lucrurile stau cu totul altfel. Atît de deznădăjduită a fost cînd şi-a pierdut propriul ei copil, încît şi-a concentrat toată iubirea de mamă asupra nepotului. Sînt opt ani de atunci, pentru ea opt ani lungi de mizerie, tristeţe şi amărăciune. Tot ce poate oferi banul îi stă la dispoziţie, însă nimic nu-i place, nimic nu o interesează. Della crede că a sosit timpul cînd sora ei trebuie să iasă din închisoarea sufletului ei, şi crede că razele soarelui - ceea ce este pentru ea nepoţica soţiei dumitale, Pollyanna - vor deschide cu o cheie magică por­ţile unei vieţi noi pentru sora ei. şi pot adăuga că eu însumi aş aprecia această favoare, căci Ruth Carew şi sora ei sînt pentru soţia mea şi pentru mine prietene vechi şi scumpe, şi ceea ce simt ele simţim şi noi.

Totdeauna al dumneavoastră,

Charlie

O linişte grea şi îndelungă se lăsă după citirea acestei scrisori pînă cînd doctorul o întrerupse.
- Ei, ce zici Polly?
Dar liniştea apăsătoare continuă. Doctorul Chilton urmărea atent faţa soţiei sale şi văzu că buzele ei de obicei strînse acum tremurau. El aştepta ca ea să-i vorbească.
- Cînd crezi tu că ei ar dori s-o aibă acolo? întrebă ea, în sfîrşit.
Încurcat, soţul ridică din umeri.
- Asta înseamnă că tu te-ai decis să o lăsăm să plece?
Soţia se îndreptă spre el cu indignare.
- Vai, Tom Chilton, ce întrebare! Crezi tu că după o scrisoare ca aceea aş putea face altceva decît s-o las să plece. Dealtfel nu o cere chiar doctorul Ames? Ei, gîndeş-te-te la tot ce a făcut el pentru Pollyanna. Aş putea oare să-l refuz? Scrie-i tu, te rog, doctorului Ames că voi tri­mite pe Pollyanna, dar să-i ceară domnişoarei Wetherby cele mai amănunţite instrucţiuni. Trebuie ca plecarea feti­ţei să aibă loc luna viitoare, pe zece, pentru că în acea zi noi ne vom îmbarca pe vapor şi aş vrea ca Pollyanna să fie bine instalată înainte de plecarea mea.
- Cînd îi vei spune Pollyannei?
- Probabil mîine.
- Ce-o să-i spui?
- Nu ştiu exact. Orice s-ar întîmpla, Tom, nu trebuie să ne grăbim. Orice copil s-ar pripi, dacă i-ar intra in cap ideea că el este un fel de...
- Sticlă de medicamente cu o etichetă care arată mo­dul de întrebuinţare, adăugă doctorul surîzînd.
- Da, oftă doamna Chilton. Ea habar n-are de valoa­rea ei, nu-şi dă seama că salvează totul. Tu ştii aceasta, dragul meu. Ea ştie, fără îndoială, că tu şi eu şi jumătate din oraş jucăm cu ea "jocul mulţumirii", şi că noi sîntem mai fericiţi după ce îl jucăm. (Vocea doamnei Chilton tre­mură puţin, apoi îşi reveni). Dar dacă cu bună ştiinţă ar începe să devină altceva decît mica fetiţă naturală, veselă, fericită, mulţumită, aşa cum este acum, ar deveni, după cum spune domnişoara Wetherby, ceva imposibil. Aşa că indiferent ce îi voi spune mîine, în nici un caz nu-i voi spune că merge în acel oraş pentru a înveseli pe doamna Carew, încheie doamna Chilton, ridicîndu-se hotărîtă.
- Constat că ştii să fii înţeleaptă, aprobă soţul ei.
Pollyanna a fost deci înştiinţată a doua zi în felul ur­mător:
- Draga mea, începu mătuşa ei cînd ele erau singure, ce-ai zice tu dacă te-ai duce să-ţi petreci iarna la Boston?
- Cu dumneavoastră?
- Nu, eu m-am hotărît să însoţesc pe unchiul tău în Germania. Dar doamna Carew, o bună prietenă a doc­torului Ames, îţi oferă să stai la ea în pensiune în iarna aceasta, şi eu cred că trebuie să te las să pleci.
Faţa Pollyannei se încruntă puţin...
- Dar la Boston nu voi mai avea nici pe Jimmy, nici pe domnul Pendleton, nici pe doamna Snow, pe nimeni care mă cunoaşte, mătuşă Polly.
- Nu, draga mea, dar pe aceştia nu i-ai avut nici mai înainte de a veni aici.
Pollyanna surise veselă.
- Într-adevăr, mătuşă Polly, şi cred că la Boston mai sînt şi alţi Jimmy, domni Pendleton şi doamne Snow care mă aşteaptă, cu toate că încă nu-i cunosc, nu-i aşa?
- Da, dragă.
- Atunci eu pot fi mulţumită de aceasta. Cred că acum tu ştii să joci jocul mai bine ca mine. Eu nu m-am gîndit niciodată că ar fi aici persoane care aşteaptă să facă cunoştinţă cu mine. Şi este atîta lume în oraş. I-am văzut acum doi ani cînd am trecut cu domnişoara Gray. Ne-am oprit acolo vreo două ore venind din orient, şi la gară am întîlnit un om foarte serviabil care mi-a spus unde aş pu­tea găsi un pahar cu apă. Tu crezi că el mai este acolo şi acum? Aş vrea să fac cunoştinţă cu el. Mai era încă o doamnă cu o fetiţă foarte drăguţă. Locuia la Boston, mi-a spus chiar ea. Fetiţa se numea Suzi Smitt. E posibil s-o văd. Mai erau apoi un băiat şi o altă doamnă cu un copilaş mic, care locuiau la Honolulu. Poate o găsesc şi pe ea. De asemeni, tot acolo este şi doamna Carew. Oare ea este din rudele noastre?
- Sărmana de mine! Pollyanna, răspunse doamna Chilton pe jumătate veselă, pe jumătate plictisită, cum ar fi posibil să te urmăresc în vorbirea ta, cum să-ţi urmăresc gîndurile, cînd ele călătoresc tocmai la Honolulu şi apoi revin în două secunde? Nu, doamna Carew nu face par­te dintre rudele noastre. Ea este sora domnişoarei Della Wetherby. Îţi aminteşti de ea de la sanatoriu?
Pollyanna bătu din palme.
- Sora sa? Sora domnişoarei Wetherby. A, atunci trebuie să fie încîntătoare, sînt sigură, căci doar aşa este şi domnişoara Wetherby pe care o iubesc. Ochii şi gura ei surîdeau cînd ne povestea întîmplări vesele. N-am avut-o ca infirmieră decît două luni, căci ea a venit la sanatoriu cu puţin timp înainte de plecarea mea. La început am fost supărată că n-am avut-o tot timpul să mă îngrijească, dar apoi mi-a trecut supărarea. Îţi închipui că dacă aş fi avut-o tot timpul mi-ar fi fost greu să mă despart de ea. Acum cînd o regăsesc, am impresia că mă duc la o soră de-a mea.
Doamna Chilton respiră adînc şi-şi muşcă buzele.
- Dar Pollyanna, nu poţi să şti prea bine ce va fi acolo şi că ele se vor asemăna aşa de bine.
- Ele sînt surori, mătuşă Polly, şi eu cred că surorile se aseamănă. Au fost două surori gemene la doamnele de la Asistenţă şi semănau aşa de bine că nu puteai să le deosebeşti una de cealaltă, deşi una se numea doamna Peck iar alta se numea doamna Jones. Într-o zi a apărut o aluniţă pe nasul uneia din surori şi de atunci, fireşte, ne-a fost uşor să le deosebim pe una de alta. Odată, cînd doamna Jones se plîngea că lumea o ia drept doamna Peck, i-am spus că dacă lumea s-ar uita întîi la aluniţă, ca mine, n-ar mai face o astfel de greşeală. Dar ea s-a supă­rat, cu toate că ar fi trebuit să fie fericită că are ceva care s-o deosebească de sora ei, mai ales că era preşedintă şi nu putea suferi să nu i se ofere la biserică cel mai de seamă loc şi cea mai mare atenţie. Nu suporta să fie neglijată. Remarca mea nu i-a plăcut şi din alte motive. Mai tîrziu am auzit pe doamna Rawson spunînd că doamna Jones a făcut tot ce se poate face ca să pună sare pe coada unei păsări. Mătuşă Polly, este adevărat că dacă pui sare pe coada unei păsări scapi de aluniţe?
- Desigur că nu, fetiţa mea! Dar cum poţi tu să vobeşti astfel de lucruri despre doamnele de la Asistenţa Socială?
În zilele care au urmat, în timp ce se făceau schimburi de scrisori între Boston şi Beldingsville cu privire la găz­duirea Pollyannei peste iarnă, copila făcea o serie de vizi­te de rămas bun la toţi prietenii ei.
In acest mic orăşel din Vermont, toată lumea cunoş­tea pe Pollyanna şi aproape toţi jucau "jocul mulţumirii" cu ea. Pollyanna însăşi mergea din casă în casă ducînd pes­te tot vestea că va pleca la Boston ca să ierneze acolo şi toţi îşi exprimau regretul, de la bucătăria mătuşii Polly, unde trona Nancy, pînă la casa cea mare de pe colina un­de locuia John Pendleton.
Nancy nu se sfia să spună fiecăruia, în afară de stăpîna sa, că ea considera această plecare la Boston ca o nebunie şi că mai bine ar fi dus pe Pollyanna acasă la mama ei, iar doamna Polly ar fi putut pleca în Germania fără nici o grijă. Domnul Pendleton zicea de fapt acelaşi lucru, cu singura deosebire că el nu se sfia să spună aceasta chiar doamnei Chilton. Iar Jimmy, băieţaşul de doisprezece ani pe care îl luase la el, pentru că aşa dorise Pollyanna, şi pe care acum îl adoptase, era indignat şi nu accepta din par­tea nimănui nici un fel de explicaţie.
- Dar tu n-o să vii înapoi, îi reproşa el Pollyannei cu tonul unui băiat care caută să ascundă cele ce se petrec în sufletul lui.
- Eu sînt aici din luna martie şi cred că o să rămîn acolo, decît iarna aceasta.
- Mă faci să rîd! Ai lipsit aproape tot anul şi, dacă aş fi bănuit că pleci din nou aşa de repede, cu siguranţă că la venirea ta de la sanatoriu nu te-aş fi întîmpinat cu drapele şi cu muzică.
- Bine, Jimmy Bean, răspunse Pollyanna cu un ton iritat, şi, cu un aer de superioritate provenit din mîndria ei rănită, adăugă: Nu ţi-am cerut eu să-mi ieşi în întîmpinare cu muzică şi cu drapele. Ai face bine, apoi, să nu te mai exprimi atît de defectuos, cu atîtea greşeli.
- Cum aş putea să-mi îmbunătăţesc vorbirea?
Pollyanna îl privi şi mai grav şi mai revoltată.
- Mi-ai cerut în vara aceasta să-ţi atrag atenţia cînd vei face greşeli în vorbire, pentru că domnul Pendleton ar dori să înveţi să vorbeşti corect.
- Ei bine, dacă tu ai fi fost crescută într-un azil, unde erau numai babe, fără ca cineva să aibă grijă de tine, ai fi vorbit poate ca şi mine sau poate chiar mai rău, Pollyanna Whittier!
- Bine, Jimmy Bean, zise Pollyanna, luînd foc de mînie, doamnele de la Asistenţă nu erau babe! Adică cele mai multe dintre ele nu erau bătrîne, corectă ea, întrucît grija ei de a spune adevărul întrecea mînia ei şi...
- Eu nu mă numesc Jimmy Bean, întrerupse băiatul ridicîndu-se semeţ.
- Nu mai eşti... Ei bine, Jimmy Be..., ce vrei să spui?
- Am fost adoptat legal. El dorea demult să mă adop­te şi acum această dorinţă este fapt împlinit. Trebuie să mi se spună Jimmy Pendleton, iar eu îi zic lui "unchiul John", numai că nu m-am obişnuit încă să-1 chem aşa şi mă încurc foarte des.
Băiatul vorbea pe un ton supărat, dar de pe faţa feti­ţei dispăruse orice urmă de supărare, ascultîndu-1.
- Ah, asta e frumos! Acum nu va mai fi nevoie să ex­plici că domnul Pendleton nu e tatăl tău, pentru că porţi numele lui. Sînt aşa de mulţumită, mulţumită, mulţumită!
Băiatul se ridică de lîngă fereastra unde erau amîndoi aşezaţi şi plecă cu obrajii arzînd şi cu ochii plini de lacrimi. El ştia că toate acestea se petrecuseră numai şi numai da­torită stăruinţei Pollyannei şi tocmai el venea acum să-i reproşeze...
Ridică de pe jos o pietricică, apoi alta şi încă una. La­crimile îi curgeau fără voie. începu să arunce pietricele, apoi după numai un minut reveni lîngă Pollyanna şi se aşeză pe acelaşi zid.
- Pun pariu că aş putea ajunge primul la bradul acela, zise el cu un ton degajat.
- Pariez că nu, răspunse Pollyanna, ridicîndu-se brusc de jos.
Întrecerea n-a durat mult timp, căci ea îşi aduse amin­te că alergatul îi era încă interzis. Cît despre Jimmy, obra­jii lui nu mai erau roşii, iar ochii nu mai erau plini de lacrimi. Devenise el însuşi, se schimbase.

***


Pe măsură ce se apropia 8 septembrie, ziua cînd Pollyanna trebuia să sosească, doamna Ruth Carew era din ce în ce mai nervoasă şi supărată pe ea însăşi. Regreta că a promis s-o primească pe copilă. Într-adevăr, nici do­uăzeci şi patru de ore nu trecuseră de cînd consimţise s-o primească şi deja scrisese sorei sale, rugînd-o s-o dezlege de promisiunea dată; dar Della i-a răspuns că e prea tîrziu, deoarece atît ea cît şi doctorul Ames scriseseră deja fami­liei Chilton. În scrisoarea primită de la Della, o anunţa că doamna Chilton şi-a dat consimţămîntul şi că peste cîteva zile, dînsa va fi la Boston pentru a se înţelege cu doamna Carew asupra şcolii pe care trebuia s-o urmeze fetiţa, făcînd totodată şi alte aranjamente. Nu mai era deci nimic de făcut decît să lase lucrurile să-şi urmeze cursul lor nor­mal. Doamna Carew nu părea deloc dispusă. Ea încercă totuşi să fie politicoasă cînd Della şi doamna Chilton s-au prezentat la ea acasă.
Din fericire, sosirea Pollyannei nu fusese fixată la o dată prea îndepărtată, căci timpul care trecea, în loc să împace pe doamna Carew cu ideea de-a mai adăuga un membru familiei ei, îi stîrnea în suflet un sentiment de iritare contra a ceea ce îi plăcea să numească o încercare absurdă de a aplica planul nejudecat al sorei ei, Della. Della însăşi observă starea ei de spirit, dar speranţa era în Pollyanna şi se hotărî să lase lucrurile să se desfăşoare de la sine. Ea aranja în aşa fel ca sora ei să le aştepte la gară. După prezentările de rigoare, sub pretext că este aştep­tată de cineva, Della se retrase. Doamna Carew abia avu timpul să-şi arunce privirea asupra obligaţiilor ce le-avea de îndeplinit, că se pomeni singură cu fetiţa.
- O! Dar Della, Della! Nu pleca aşa... Eu nu pot... strigă ea agitată, văzînd pe sora ei depărtîndu-se.
- Ce curios! Dînsa n-a mai aşteptat, nu-i aşa? zise Pollyanna, a cărei ochi urmăreau plini de mirare infirmi­era care se depărta. Şi eu mă bucuram aşa de mult să fiu cîteva clipe cu dînsa! Dar vă am pe dumneavoastră, nu-i aşa? Eu pot să fiu mulţumită cu atît.
- Ah! Da, tu mă ai pe mine şi eu te am pe tine, zise doamna nu tocmai bine dispusă. Vino să ieşim pe aici, adăugă ea luînd-o spre dreapta.
Supusă, Pollyanna mergea alături de doamna Carew, tot aruncînd cîte o privire cercetătoare la faţa morocă­noasă a doamnei. În sfîrşit, ea îi zise sfios:
- Poate aţi crezut că eu sînt drăguţă, vorbi la întîmplare cu un ton oarecum tulburat.
- Drăguţă? repetă doamna Carew.
- Da, cu bucle şi cu tot restul, şi probabil că v-aţi imaginat cum să fiu şi ce trebuie să fac pentru dumnea­voastră. Eu nu sînt frumoasă, am pistrui pe faţă, şi nu-i plăcut deloc pentru dumneavoastră dacă v-aţi aşteptat să întîlniţi o fetiţă drăguţă şi cînd colo a sosit una ca mine.
- Ce prostie copilărească! Întrerupse doamna Carew cam brusc. Vino să ne ocupăm de bagajul tău, apoi să mergem acasă. Cred totuşi că sora mea va veni cu noi, deşi se pare că nu prea vrea.
Pollyanna surîse şi dădu din cap.
- Cineva probabil are nevoie de ea la sanatoriu. Fără îndoaială că nu-i o plăcere cînd cineva îţi solicită tot tim­pul liber. Totuşi te poţi bucura de cei ce au nevoie de serviciile tale.
Nici un răspuns; poate că era pentru prima dată în viaţă, cînd doamna Carew se întreba dacă în lumea asta este cineva care în adevăr să aibă nevoie de ea. Pollyanna nu observă expresia feţei doamnei Carew; era foarte ocu­pată să privească tot ce era în jurul ei.
- Vai cîtă lume, zise ea veselă. Sînt chiar mai mulţi decît rîndul trecut cînd am fost aici. Cu siguranţă că doam­na şi copilul ce locuiesc în Honolulu nu pot fi aici. Dar era o fetiţă, Suzi Smitt, care locuieşte la Boston, pe care poate o cunoaşteţi.
- Nu, eu nu cunosc pe Suzi Smitt, replică sarcastic doamna Carew.
- Ea este foarte drăguţă; are bucle frumoase, negre, aşa cum voi avea eu cînd voi fi în cer. Dar n-are nici o importanţă. Este posibil s-o găsesc şi o voi aduce să o cunoaşteţi şi dumneavoastră. Ah, dar ce maşină frumoasă! Nu ne urcăm în ea? întrebă Pollyanna, oprindu-se în faţa unei superbe limuzine, al cărei şofer ţinea uşa deschisă, şoferul încercă să-şi stăpînească rîsul dar nu reuşi. Doam­na Carew spuse oarecum plictisită că omul nu consideră automobilul decît un simplu mijloc de transport dintr-o parte în alta. Apoi adăugă:
- Da, urcăm în ea.
Şi, adresîndu-se şoferului:
- Acasă, Perkins! îi porunci ea acestuia care respec­tuos aştepta dispoziţiile ei.
- Ah, vă aparţine? întrebă Pollyanna. Ce frumoasă este! Atunci dumneavoastră probabil să sînteţi bogată, foarte bogată, mai bogată decît cei ce au covoare persane în toate camerele şi prăjituri la masă în fiecare duminică, aşa ca doamna White, una din doamnele de la Asistenţă. Ştiţi dumneavoastră, eu credeam că este bogată, dar acum ştiu că a fi bogat înseamnă a avea inele cu diamante, servi­tori, mantouri de blană scumpă, rochii de mătase şi catifea pe care să le porţi în fiecare zi, şi o maşină. Dumneavoas­tră aveţi toate acestea?
- Ei bine, da, aşa cred, admise doamna Carew cu un surîs uşor.
- Atunci dumneavoastră sînteţi foarte bogată, adău­gă Pollyanna cu multă seriozitate. Mătuşa mea Polly are şi dînsa lucruri frumoase, însă automobilul ei este un cal. Dar mie îmi place să mă plimb pe acolo cu trăsurica. Asta nu mi s-a întîmplat decît doar atunci cînd m-a lovit o maşină şi am fost transportată la spital. Unchiului Tom i-ar plăcea să aibă o maşină pentru cursele sale, căci, pre­cum ştiţi este doctor, şi toţi ceilalţi doctori din oraş au acum maşină. Nu ştiu cum se va sfîrşi, că mătuşa mea nici nu vrea să m-audă vorbind de asta. Ştiţi, dînsa vrea ca unchiul Tom să aibă tot ce doreşte, însă cu o condiţie - ca el să nu dorească decît ceea ce doreşte ea. Atunci?
Doamna Carew începu să rîdă.
- Atunci înţeleg, răspunse ea.
- Bine, zise Pollyanna mulţumită. M-am gîndit eu că o să mă înţelegeţi, deşi felul meu de a mă exprima nu pare a fi tocmai clar... Ce case mari! exclamă Pollyanna privind în jurul ei. Acestea nu se mai termină niciodată? Dar de­sigur trebuie case multe pentru a adăposti toţi oamenii care sînt pe străzi. Şi cu cît sînt oameni mai mulţi, cu atît poţi avea cunoştinţe mai multe. Eu iubesc oamenii, dar dumneavoastră?
- Să iubesc oamenii?
- Da, poporul, pe fiecare, pe toată lumea.
- Ei bine, Pollyanna, eu nu pot spune că iubesc pe toată lumea, replică doamna Carew foarte rece. Ea îşi zi­cea în sine: Iată predica numărul unu. Cred că o să fiu forţată să iubesc pe aproapele meu în felul cum iubeşte sora mea Della.
- Dumneavoastră nu iubiţi pe toată lumea? Eu da, zise Pollyanna oftînd. Şi aici trebuie să ai o oarecare genti­leţe şi originalitate. N-aveţi idee ce fericită sînt că am ve­nit la Boston. Ştiam că o să fiu mulţumită din clipa în care am aflat că dumneavoastră sînteţi dumneavoastră, vreau să spun, sora domnişoarei Wetherby. Eu o iubesc pe dom­nişoara Wetherby, prin urmare ştiam că o să vă iubesc şi pe dumneavoastră, că desigur surorile se aseamănă chiar dacă nu sînt gemene ca doamna Jones şi doamna Peck, ca­re nu erau totuşi asemănătoare din cauza aluniţei. Îmi dau seama că dumneavoastră nu ştiţi despre ce-i vorba, deci am să vă explic.
Şi astfel, doamna Carew care se pregătise contra unei predici de morală socială, spre mirarea ei şi oarecum spre deziluzia ei, se pomeni ascultînd povestea unei aluniţe de pe nasul doamnei Peck, una din doamnele de la Asistenţa Socială.
In momentul în care istorioara se termină, limuzina întorcea după colţ la Calea Confederaţiei şi Pollyanna în­cepu să admire frumuseţea acestei străzi.
- Eu cred că toată lumea ar vrea să locuiască aici, zi­se ea plină de entuziasm.
- Probabil, dar asta ar fi imposibil, răspunse doamna Carew cu o oarecare indiferenţă.
Pollyanna, închipuindu-şi că doamna este supărată pentru că nu locuieşte pe acea stradă frumoasă, se grăbi să găsească o ieşire onorabilă.
- Ah, dar dumneavoastră locuiţi chiar aici? zise ea, văzînd că maşina urma să se oprească în faţa porţilor înal­te ale casei doamnei Carew. Aşadar, doamnă, dumnea­voastră locuiţi aici?
- Da, aici locuiesc, răspunse doamna, cu o oarecare iritare în glas.
- Ah, ce mulţumită sînt că dumneavoastră puteţi lo­cui într-o casă aşa frumoasă, explodă fetiţa. Nu sînteţi feri­cită? Cred că da...
Doamna Carew nu răspunse. Şi pentru că răspunsul doamnei întîrzia, Pollyanna, pentru a doua oară în cinci minute, căută iarăşi o ieşire onorabilă.
- Desigur, eu nu vorbesc de acel fel de fericire care vine dintr-o îngîmfare, ci de acea fericire care te-ar face să scoţi strigăte de veselie, să salţi, să loveşti în uşă, deşi aceasta nu este prea corect, zise Pollyanna săltînd de bucurie.
Şoferul părea foarte ocupat la maşină. Doamna Carew, totdeauna cu înfăţişarea rece, începu să urce pe scările largi de piatră.
- Vino, Pollyanna.
Cinci zile mai tîrziu, Della Wetherby primi de la sora ei o scrisoare pe care o deschise cu multă nerăbdare. Era prima scrisoare pe care o primea după sosirea Pollyannei la Boston.

Scumpa mea soră,

Cel puţin din milă pentru mine, Della, de ce nu mi-ai dat un minim de indicaţii asupra fetiţei pe care mi-ai im­pus-o într-un fel oarecare? Eu sînt aproape nebună şi cu toate acestea nu o pot trimite înapoi aşa simplu şi uşor. De trei ori am vrut să fac asta, dar înainte ca vorbele să-mi iasă din gură, ea le opreşte spunîndu-mi cît de mulţumită se simte aici şi cît de bună sînt eu că-i permit să locuiască cu mine cît timp mătuşa ei este în Germania. Desigur că, dacă va începe să-mi ţină predici şi să-mi numere lucrurile de valoare pe care le am, o voi trimite acasă. De două ori am crezut că este gata să înceapă, dar a terminat întotdeauna prin povestiri ridicole despre doamnele de la Asistenţa Socială, care s-au ocupat de ea. Dar Della, ea este imposi­bilă. Ascultă! Mai întîi, este amorezată de casă. În prima zi cînd a intrat aici, m-a implorat să deschid toate camerele. Şi n-a fost mulţumită decît atunci cînd tot întunericul a fost eliminat din casă, cu scopul să poată vedea bine toate lu­crurile minunate pe care le declară încă mai frumoase decît obiectele domnului Pendleton, un domn care probabil locuieşte la Beldingsville. Apoi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns să alerg de la un capăt la altul al casei, a făcut ce a făcut şi a descoperit o rochie de seară, din saten alb, pe care n-am îmbrăcat-o de ani de zile. M-a rugat s-o îmbrac şi .am îmbrăcat-o fără să ştiu de ce. Asta nu înseamnă altceva decît că sînt incapabilă să-i rezist. Acesta nu este decît începutul. M-a rugat apoi să-i arăt rochiile mele în timp ce ea mă distra povestindu-mi istoria cu cîrjele misionare. Desigur, rochiile au dus-o la bijuterii şi a fost aşa de en­tuziasmată la vederea a două trei inele pe care le port, încît a trebuit să deschid caseta mea de bijuterii, fără nici un motiv, doar pentru a vedea ochii ei minunaţi făcîndu-se aşa de mari. şi Della, am crezut c-o să înnebunească. M-a împo­dobit cu toate inelele, broşele, brăţările, colierele şi a insistat să-mi pună pe cap cele două cununi cu diamante pe care le am, aşa de bine, încît m-am pomenit stînd pe scaun încăr­cată cu perle şi diamante ca o zeiţă indiană în templul ei, mai ales atunci cînd acest copil absurd a început să danseze în jurul meu bătînd din palme şi cîntînd: "Ce frumoasă sînteţi, ce frumoasă sînteţi! Dacă aş putea v-aş suspenda de sfoară la fereastră, şi ce prismă frumoasă aş face! "
Ei bine, ce zici de asta? Fără îndoială, asta nu-i totul. Nu-i decît începutul. Pollyanna este aici de patru zile şi n-a avut un minut astîmpăr. Numără deja printre prietenii ei măturătorul şi agentul de poliţie din cartier, ca să nu mai vorbesc de toate persoanele ce le am în serviciu. Ei par toţi fermecaţi. Dar nu crede că şi eu sînt la fel, asta n-ar fi exact. Ţi-aş fi trimis copila imediat, dacă nu m-aş simţi obligată să-mi ţin promisiunea de a o găzdui la mine iarna aceasta. Cu toate acestea îmi este imposibil să-l uit pe Jamie şi marea mea mîhnire. Din contră, ea mă face să simt mereu mai adînc pierderea copilului, pentru că o consider pe ea în locul lui. După cum îţi spun, o voi ţine aici pînă va începe să predice. În ziua aceea ţi-o voi trimite.

A ta, cu toată dragostea, deşi foarte tulburată,

Ruth

Ea n-a încercat încă să ţină predici, în adevăr, zise Della Wetherby rîzînd şi împăturind scrisoarea sorei sale. Ah, Ruth! Ruth! Mărturiseşti că ai deschis toate camerele să fugă întunericul, că te-ai îmbrăcat cu o rochie de saten şi toate jocurile voastre, cu toate că nu-i nici o săptămînă ce cînd Pollyanna este la tine. Dar ea n-a predicat încă, o nu, ea n-a predicat!


***

Pollyanna zicea că-i place Bostonul, dar mai mult i-ar plăcea dacă oraşul n-ar fi aşa de mare.
- Înţelegeţi dumneavoastră, explica ea serios doam­nei Carew a doua zi după sosire, cum aş vrea să-1 văd şi să cunosc întreg oraşul, dar nu pot. Este tocmai ca mesele date la mătuşa Polly, era atîta mîncare! Desigur, te poţi veseli cînd ai atîtea bunătăţi, dar nu puteam să-mi opresc părerea de rău că mesele de gală ale mătusii mele nu ţineau pînă în zilele în care nu aveam nici prăjituri, nici măcar biscuiţii. Cam aceeaşi părere am despre întinde­rea oraşului Boston. Aş vrea să duc o parte cu mine la Beldingsville, cu scopul de a avea ceva noutăţi şi la vară. Dar bineînţeles, asta nu e posibil. Oraşele nu sînt ca în­gheţata şi nici îngheţata nu se păstrează aşa de bine. Am încercat să păstrez îngheţata, dar n-am reuşit.
Pollyanna, spre deosebire de cei ce cred că pentru a cunoaşte lumea trebuie să începi cu locurile cele mai înde­părtate, a început explorarea Bostonului cu casa măreaţă în care locuia în Calea Confederaţiei. Această preocupa­re, împreună cu lecţiile de şcoală, îi ocupau în întregime timpul şi atenţia, vreme de mai multe zile. Avea atîtea de văzut şi de învăţat. Totul era aşa de minunat şi frumos, de la micile butoane în perete care umpleau camerele de lumi­nă, pînă la sala cea mare de oaspeţi decorată cu picturi şi oglinzi. Erau apoi de cunoscut atîtea persoane plăcute, căci în afară de doamna Carew, mai erau: Maria care fă­cea curăţenie în saloane, răspundea la sonerie şi ducea pe Pollyanna la şcoală în fiecare zi; Brigitte, care locuia lîngă bucătărie şi prepara bucatele; Jenny, care servea la masă şi Perkins care conducea maşina. Erau toţi simpatici şi originali. Pollyanna a sosit într-o luni. Se scursese aproape o săptămînă înaintea primei duminici. In acea dimineaţă ea coborî scările cu un aer radios.
- Iubesc duminicile, zise ea veselă... da, din cauza bisericii şi a şcolii duminicale. Ce preferaţi dumneavoas­tră, predica sau şcoala duminicală?
- Ei bine, în adevăr eu..., începu doamna Carew care nu mergea decît foarte rar la biserică şi foarte rar la şcoala duminicală.
- E greu de spus, nu-i aşa? întrerupse Pollyanna cu o privire luminoasă dar serioasă. Eu prefer predica din cau­za tatălui meu, înţelegeţi dumneavoastră. Ştiţi, el era păs­tor, şi acum este în cer cu mama şi cu ceilalţi ai noştri. Dar încerc cîteodată să-mi închipui că este încă aici jos pe pămînt, ba mai mult încă, la biserică. închid ochii şi-mi închi­pui că el este cel ce predică şi asta mă ajută. Sînt aşa de mulţumită că-mi pot imagina persoanele şi lucrurile pe care nu le mai am. Dar dumneavoastră?
- Eu nu sînt sigură de asta, Pollyanna.
- Ah, ia gîndiţi-vă cîte lucruri pe care noi ni le imaginăm sînt mult mai plăcute decît cele reale. Desigur, nu e cazul dumneavoastră, pentru că lucrurile dumnea­voastră reale sînt aşa de frumoase. Dar tot timpul cît am fost bolnavă şi nu puteam merge, mă sileam să-mi imagi­nez foarte multe lucruri. Şi fac asta şi acum, încă chiar de­seori, de pildă cu privire la tata. Chiar azi mi-am imaginat că tata este cel de la amvon. Cînd plecăm?
- Să plecăm?
- Da, să mergem la biserică.
- Dar Pollyanna, nu mă gîndesc la... Aş prefera...
Doamna Carew tuşi şi încercă să spună că nu avea de gînd să meargă la biserică. Văzînd mica faţă încrezătoare şi fericirea care se citea în ochii Pollyannei, nu putu con­tinua.
- Ei bine, eu cred că e bine să plecăm la ora zece şi un sfert şi mergem pe jos. Biserica nu este departe.
Şi astfel doamna Carew, în acea dimineaţă frumoasă de septembrie, ocupă pentru prima dată strana rezervată familiei Carew în biserica frumoasă şi elegantă unde ea crescuse ca fetiţă, ca tînără, şi de care se interesa cu gene­rozitate în ceea ce priveşte banii. Pentru Pollyanna, slujba din această duminică dimineaţă a fost un subiect de mirare şi de veselie. Muzica frumoasă cîntată de cor, razele lumi­noase ale vitraliilor, vocea caldă, dar pătrunzătoare a pas­torului, liniştea şi reculegerea desăvîrşită a mulţimii care umpluse biserica au adîncit-o într-un extaz care a amuţit-o pentru un moment. Numai cînd se apropiau de casă zise cu vocea arzătoare:
- Ah, doamnă, sînt aşa de fericită încît n-am mai trăit nici o zi aşa scumpă ca aceasta!
Doamna Carew nu era dispusă să mai asculte încă o predică.
- Gîndiţi-vă ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi trebuit să trăiesc ziua de ieri, de azi şi de mîine toate de-odată! sus­pină Pollyanna. Sînt atîtea lucruri frumoase pentru fiecare zi! Dar aşa m-am bucurat ieri pentru ce s-a întîmplat ieri, trăiesc azi bucuriile zilei de azi şi va veni şi ziua de mîine şi duminica viitoare. Într-adevăr, doamnă, dacă n-ar fi dumi­nică şi dacă n-aş fi pe această stradă frumoasă şi liniştită, aş dansa şi aş scoate strigăte de bucurie. Dar fiind du­minică, trebuie să aştept pentru a cînta un imn de laudă lui Dumnezeu. Îmi puteţi spune care este imnul cel mai vesel?
- Nu, eu nu ştiu, răspunse doamna Carew blînd, asemănîndu-se cu o persoană care caută ceva ce a pierdut. Pentru cineva, care găseşte că viaţa este aşa de grea, să audă că i se spune că este o fericire de a trăi în fiecare zi, că sînt atîtea lucruri frumoase de care te poţi bucura în fiecare zi, este ceva de necrezut!
Ziua următoare, luni dimineaţă, Pollyanna merse la şcoală pentru prima dată singură. Acum cunoştea drumul foarte bine şi distanţa nu era mare. Pollyanna îşi iubea mult şcoala. Era o şcoală particulară pentru fete şi ceva cu totul nou pentru ea. Doamna Carew, care nu iubea expe­rienţele noi, nu mai era retrasă de la venirea fetiţei. Era mai mult decît enervată; era exasperată. Cu toate acestea, trebuia să admită că, dacă ar fi întrebat-o cineva de ce este exasperată, ea ar fi putut să spună doar atît: "Din cauză că Pollyanna este prea mulţumită" şi se pare că ea nu era dispusă să dea un astfel de răspuns. Sorei sale, Della, îi scrisese că vorba "mulţumire " îi irita nervii şi că uneori ar dori să nu o mai audă niciodată. Cu toate acestea, admitea că Pollyanna nu-i predicase şi chiar nici nu încercase măcar o singură dată să joace "jocul". Dar ceea ce copila făcea fără întrerupere, era de a-şi arăta mulţumirea faţă de doamna Carew. Mulţumirea, pentru o persoană blaza­tă ca şi doamna Carew, nu avea decît efectul unui medi­cament iritant. De abia în a doua săptămînă de la veni­rea Pollyannei, doamna Carew avu de întîmpinat o scenă iritantă. Cauza iritării a fost concluzia unei povestiri a Pollyannei despre o doamnă de la Asistenţa Socială.
- Ea juca jocul, doamnă. Poate dumneavoastră nu-1 ştiţi. Aş vrea să vi-1 explic; este un joc foarte plăcut.
Doamna Carew ridică mîna.
- Aceasta nu-i necesar, Pollyanna. Cunosc jocul. So­ra mea mi-a vorbit de el şi vreau să-ţi spun să nu te mai în­grijorezi de aceasta.
- Nu, fără îndoială, răspunse Pollyanna. Eu nu mă gîndeam la joc pentru dumneavoastră, fiind sigură că dumneavoastră nu vreţi să-1 jucaţi.
- N-aş vrea să-1 joc? se miră doamna Carew.
- Dar nu înţelegeţi? răspunse Pollyanna rîzînd de bu­curie. Jocul constă în a găsi ceva care să-ţi producă mul­ţumire chiar atunci cînd n-aţi putea găsi un singur lucru în jurul dumneavoastră care să vă înveselească. Vedeţi bine că jocul nu este pentru dumneavoastră.
Doamna Carew se înroşi dintr-o dată. În mînia ei, spuse mai mult decît ar fi vrut:
- Ei bine, Pollyanna, eu pot să spun, îi răspunse doamna Carew, că în tot ceea ce mă înconjoară nu găsesc nici o bucurie.
Pentru un moment Pollyanna rămase mută de mirare. Apoi murmură:
- Dar doamnă Carew...
- Ce este aici care să mă poată înveseli? zise, uitînd în clipa aceea că nu permitea Pollyannei să-i ţină predici.
- Orice lucru, murmură Pollyanna cu un ton de neîn­credere; casa aceasta aşa de frumoasă!
- Nu-i decît un loc pentru a mînca şi a dormi, şi eu nu am grijă nici de mîncare şi nici de somn.
- Dar toate lucrurile frumoase care sînt înăuntru!
- Sînt sătulă de ele!
- Dar automobilul care vă transportă peste tot?...
- N-am poftă să merg peste tot...
Pollyanna scoase un oftat adînc.
- Dar gîndiţi-vă la lumea şi lucrurile pe care vi le per­miteţi să le vedeţi cu acest automobil.
- Asta nu mă interesează, Pollyanna.
Copila rămase din nou nedumerită. Expresia tulbu­rării ei se accentua.
- Dar, doamnă, eu nu mai înţeleg nimic, insistă ea. Mai demult, toate erau lucruri grele pentru persoanele ca­re jucau jocul. Dar după cîte îmi dau seama, cînd nu-i ni­mic rău sau neplăcut, eu însămi n-aş fi capabilă să-1 joc.
Nu avu răspuns imediat. Treptat, expresia supărată a feţei ei se schimbă într-o expresie de tristeţe adîncă.
- Pollyanna, eram hotărîtă să nu-ţi spun cele ce îţi voi încredinţa acum. Am să-ţi spun de ce nimic nu mă poa­te face fericită.
Şi îi povesti istoria lui Jamie.
- Şi de atunci nu l-aţi mai văzut niciodată? murmură Pollyanna cu ochii plini de lacrimi cînd doamna Carew îşi termină istorisirea.
- Niciodată.
- Dar noi îl vom găsi. Eu sînt sigură că-1 vom găsi. Eu sînt sigură că îl voi găsi.
Doamna Carew dădu trist din cap.
- L-am căutat peste tot, chiar în ţări străine.
- Şi totuşi el trebuie să fie undeva.
- Poate a murit, Pollyanna.
Pollyanna scoase un mic ţipăt.
- O, nu! Nu spuneţi aceasta. Să ne închipuim că este viu; aceasta ne va ajuta mult. şi dacă ne putem imagina că este viu, desigur că-1 vom putea găsi. şi aceasta ne va ajuta şi mai mult.
- Dar mă tem să nu fie mort, Pollyanna, suspină doamna Carew.
- Dar dumneavoastră nu sînteţi sigură? întrebă fetiţa cutezător.
- Nu.
- Atunci închipuiţi-vi-1! strigă Pollyanna triumfătoa­re. Ei bine doamnă, acum puteţi juca jocul. Puteţi să-1 ju­caţi pentru Jamie. Jucaţi-l în fiecare zi, căci fiecare zi vă aduce tot mai aproape de clipa cînd îl veţi găsi. Nu-1 vedeţi?
Dar doamna Carew nu-1 vedea. Se ridică molatec şi zise:
- Nu, nu copilă! Tu nu înţelegi. Acum du-te te rog şi citeşte sau fă ce vrei. Am o durere de cap şi aş vrea să mă culc.
Şi Pollyanna cu o înfăţişare serioasă dar tulburată, părăsi încet camera.
În după-amiaza celei de a doua duminici de la venirea la Boston, Pollyanna făcu o plimbare demnă de ţinut min­te. Pînă atunci nu ieşise niciodată singură decît doar pentru a merge la şcoală. În acea după-amiază, doamna Carew i-a zis cum obişnuia adesea: "Acolo, acolo în oraş, du-te, te rog, copilă. Du-te unde vrei, fă ce vrei, numai nu-mi mai pune întrebări astăzi".
Pollyanna găsise pînă atunci destule subiecte intere­sante în casă; căci dacă lucrurile neînsufleţite nu-i spu­seseră încă nimic, totuşi Maria, Jenni, Brigitte şi Perkins erau încă acolo. Astăzi însă Maria avea durere de cap, Jenni era ocupată să se gătească cu o pălărie nouă, Brigitte pregătea prăjituri cu mere, iar de Perkins nimeni nu ştia unde era. Era o splendidă după-amiază de septem­brie şi nimic n-ar fi putut-o atrage pe Pollyanna mai mult ca soarele radios şi aerul îmbălsămat. Astfel îşi îndreptă paşii către poartă.
Pentru un timp, ea privi liniştită oamenii bine îmbră­caţi, bărbaţi, femei şi copii, care treceau repede pe dinain­tea casei, sau pe cei care circulau mai încet pe aleea ce se întindea pe mijlocul bulevardului.
Pollyanna se hotărî să facă şi ea o plimbare. Doam­na Carew nu-i făcea nici o observaţie pentru acest lucru, fiindcă ea însăşi îi spusese să facă ceea ce vrea numai să n-o mai sîcîie cu atîtea întrebări. Avea deci în faţa ei o după-amiază întreagă şi cîte lucruri nu pot fi văzute într-o după-amiază! Veselă, bine dispusă, Pollyanna începu să coboare repede pe cale. Surîdea binevoitoare tuturor per­soanelor pe care le întîlnea. Era intrigată, dar nu surprinsă de faptul că nimeni nu-i răspundea în acelaşi fel; avusese deja această experienţă la Boston. Cu toate acestea, con­tinua să surîdă crezînd că măcar cineva îi va răspunde cîndva.
Casa doamnei Carew se găsea la capătul străzii Calea Confederaţiei, iar Pollyanna ajunsese plimbîndu-se în col­ţul unei străzi perpendiculare pe aceasta. Pe această stra­dă, Pollyanna observă, în gloria ei de toamnă, cea mai fru­moasă grădină pe care o văzuse vreodată, grădina publică din Boston.
Pentru un moment rămase nemişcată, cu privirea aţintită pe marile peluze. Îşi închipuia că aceasta ar putea fi grădina particulară a vreunui bogătaş. Avea mare plăcere să se plimbe pe frumoasele alei, dar nu ştia dacă are voie. Între timp, după ce văzu două femei şi un bărbat intrînd fără teamă pe poartă şi mergînd voioşi pe alei, îşi dădu seama că şi ea poate să facă acelaşi lucru şi într-o clipă pătrunse în parc.
Totul era mai frumos, văzut de aproape, decît de la distanţă. Păsărelele zburau pe deasupra şi o veveriţă tra­versa cărarea pe dinaintea ei. Trecînd prin frunzele arbo­rilor, soarele se reflecta în apă, şi în toate părţile răsunau strigătele gălăgioase ale copiilor, şi sunetele muzicii.
Pollyanna stătu din nou la îndoială, apoi întrebă timi­dă pe o doamnă bine îmbrăcată care mergea alături de ea:
- Vă rog, doamnă, este vreo serbare care se dă aici?
Tînăra doamnă o privi fix.
- O serbare?
- Da, doamnă. Aş vrea să ştiu dacă am şi eu voie să asist.
- Voie să asişti? Fără îndoială. Este publică.
- Atunci foarte bine. Sînt mulţumită că am venit, zise ea cu veselie.
Tînăra persoană nu răspunse nimic, dar se întoarse sa vadă copila care acum se depărtase.
Pollyanna, fără să-i pară curios că proprietarul acestui parc frumos a fost aşa de generos, încît a dat o astfel de serbare gratuită publicului, îşi continuă drumul. La mar­ginea unei alei, ajunse lîngă o fetiţă care avea un cărucior pentru păpuşi. Se opri, scoţînd un mic strigăt de veselie, dar nu apucă să zică nici zece cuvinte, că îndată interveni o femie tînără care luă fetiţa de mînă şi cu o voce oarecum supărată îi zise:
- Gladys, vino cu mine. Nu te-a învăţat mama ta să nu vorbeşti cu copii străini?
- Nu sînt un copil străin, explică Pollyanna în apăra­re. Locuiesc aici în Boston şi...
Dar tînăra şi fetiţa ce împingea căruciorul cu păpuşi erau acum departe şi Pollyanna rămase înşelată în aştep­tările ei. Pentru o clipă rămase liniştită pe loc, apoi, înălţînd capul cu hotărîre, îşi reluă drumul mai departe.
Pollyanna se simţea singură. Crescută de tatăl ei şi de doamnele de la Asistenţa Socială într-un mic oraş din vest, cunoştea fiecare casă în parte şi pe fiecare din locuitorii săi. La vîrsta de unsprezece ani, cînd a venit la mătuşa sa la Vermont, şi-a dat seama numaidecît că aici condiţiile erau altele; găsise în acest orăşel locuinţe şi prieteni noi. Aceasta i-a produs o deosebită plăcere, fiindcă Pollyanna iubea mult lucrurile şi cunoştinţele noi. Cea mai mare plăcere a ei la Beldingsville era deci de a face plimbări şi vizite plăcute la noile cunoştinţe. Îşi închipuia că şi la Boston va fi acelaşi lucru, dar în mai mare măsură şi deci cu plăceri mai mari.
Pollyanna căuta să iasă în evidenţă, să se facă cunos­cută. Dar, în două săptămîni de cînd locuia în oraş, nu reuşise să cunoască încă nici pe vecinii care locuiau pe aceeaşi stradă cu ea, şi nici chiar pe cei din casa alăturată. Lucru mai de mirare era însă că nici doamna Carew nu-i cunoştea.
Pollyanna plecase la plimbare cu o foarte bună dispo­ziţie, dar acum era indispusă. Fără îndoială, persoanele care se găseau în jurul ei erau plăcute, dar nu le cunoştea, căci era încă sub impresia loviturii de a fi tratată ca un co­pil străin.
- Ei bine, trebuie să le arăt că nu sînt o străină, îşi zise, apoi îşi reluă drumul cu multă încredere în sine.
Urmînd aceeaşi idee, Pollyanna continuă să surîdă tuturor persoanelor pe care le întîlnea în calea ei, zicîn-du-le:
- Ce zi frumoasă, nu-i aşa?
- Poftim? Da, fără îndoială, murmură o doamnă căreia i se adresase şi care se grăbea să se depărteze. Pollyanna mai încercă aceasta încă de două ori, dar fără succes.
Ajunse îndată la marginea lacului a cărui apă o văzu­se scînteind luminată de razele soarelui care se furişase printre frunzişul copacilor. Era un lac destul de mare pe care pluteau vaporaşe mici încărcate cu copii. Privindu-i, Pollyanna se simţea tot mai tristă din cauza singurătăţii.
În clipa aceea, zărind un om singuratic ca şi ea, stînd pe o bancă nu departe de ea, merse încet către el şi se aşeză la capătul celălalt al băncii. Altădată, Pollyanna s-ar fi aşezat foarte aproape de el şi ar fi început conversaţia cu veselie şi încredere fără a se teme de refuz, dar ex­perienţele de curînd avute îi umpleau sufletul de oarecare neîncredere. Privea timidă spre omul acela. Dar după înfăţişare, omul nu părea a fi o persoană mai de seamă. Hainele sale aveau un semn pe care Pollyanna nu-1 ştia, cel care este dat puşcăriaşilor puşi în libertate. Faţa îi era palidă şi se vedea că briciul nu trecuse de mult timp peste barba sa. Avea pălăria trasă pe ochi. Cu mîinile în buzu­nar, stătea nemişcat şi privea la pămînt. Timp de un minut, care i se păru aşa de lung, Pollyanna nu spuse nimic, dar apoi începu pe un ton care te obliga să-i răspunzi:
- Astăzi este un timp foarte frumos, nu-i aşa?
Omul tresări şi înălţă capul.
- Eh, ce spui dumneata? zise el aruncînd o privire speriată în jur pentru a se asigura că răspunsul e bine adresat.
- Eu spuneam că timpul este foarte frumos, dar nu ţineam prea mult la acest subiect de discuţie. Desigur îmi place să fie timp frumos, dar am spus asta numai pentru a intra în vorbă. Aş prefera să vorbim de alte lucruri. Am dorit numai să vă fac să vorbiţi, mă înţelegeţi, nu?
Omul începu să rîdă încet, discret.
- Va să zică tu doreşti să vorbesc? o întrebă puţin cam trist. Eu nu văd ce aş putea să-ţi spun, căci mi se pare că o mică domnişoară drăguţă şi gentilă ca tine ar găsi să vorbească cu persoane mult mai plăcute decît cu un bătrîn ca mine.
- Ah! dar mie îmi plac bătrînii ca dumneata, răspun­se Pollyanna cu vioiciune, adică vreau să spun eă-i iubesc pe bătrîni. Mie îmi plăceţi în orice fel, adăugă ea cu un aer convingător, dîndu-se tot mai aproape de el.
- Hm, sînt măgulit! zise omul cu o oarecare ironie.
Faţa şi expresiile sale exprimau o politeţe îndoielnică.
După ce se îndreptă puţin pe bancă, el continuă:
- Ei spune-mi, te rog, despre ce să vorbim?
- Asta îmi este indiferent, răspunse Pollyanna cu un surîs luminat şi deschis. Am putea vorbi despre serbare. O găsesc măreaţă, superbă chiar, acum cînd pot să vorbesc cu cineva.
- Serbare?
- Da, aceea la care dumneavoastră şi eu şi toţi oame­nii care sînt aici asistăm astăzi. E o serbare, nu? O doamnă mi-a spus că este pentru toată lumea şi de aceea am rămas şi eu.
- Ei bine, domnişoară, poate foarte bine să fie o ser­bare, dar cel ce dă această serbare e oraşul Boston. Aceas­ta este grădină publică, adică parcul public unde poate să stea oricine, înţelegi mata?
- Chiar? în fiecare zi? şi pot să vin aici de cîte ori vreau? Ah, ce plăcut este! Este mai frumos decît aş fi cre­zut eu. Mă întreb dacă doamna Carew cunoaşte această grădină care este pentru toată lumea. Cum se face că nu vine fiecare om aici să se odihnească, să se mai relaxeze?
Faţa omului se încruntă.
- Sînt puţini oameni care să n-aibă nimic altceva de făcut decît să vină aici. Fiecare are ocupaţia lui şi aş vrea şi eu mult să am o ocupaţie.
- Într-adevăr? Cu toate acestea dumneavoastră vă bucuraţi de posibilitatea de a veni aici, zise Pollyanna, ur­mărind cu ochii un vaporaş care trecea pe lac.
Omul deschise gura indignat, dar nu scoase nici un cuvînt. Pollyanna continuă să vorbească:
- Eu n-aş vrea să mai am altceva de lucru decît aceas­ta. Dar trebuie să merg la şcoală. Mie îmi place şcoala, dar aş vrea mai degrabă să pot face multe alte lucruri. Cu atît mai mult îmi place să mă duc la şcoală, cu cît îmi amintesc că anul trecut credeam că nu voi mai fi în stare de aceasta niciodată. Ştiţi dumneavoastră, îmi pierdusem picioarele pentru un timp; vreau să spun că nu mai puteam merge. Şi nimeni nu-şi dă seama de valoarea unui lucru decît atunci cînd l-a pierdut. Acelaşi lucru se poate spune şi despre ochi. V-aţi gîndit vreodată la tot ceea ce putem face cu ochii? Nu mă gîndisem deloc la aceasta înainte de a fi fost la sanatoriu. Era acolo o doamnă care-şi pierduse vederea anul trecut. Am încercat s-o învăţ să joace jocul, jocul care constă din a găsi ceva care să te poată mulţumi, dar ea spunea că nu poate; eu, pentru a putea înţelege de ce doamna nu putea juca jocul meu, mă legam strîns la ochi timp de o oră. Era groaznic! Aţi încercat vreodată?
- Nu... nu, răspunse omul jumătate răpus, jumătate în glumă.
- Ei bine, să n-o faceţi, este groaznic. Totuşi am ţinut ochii legaţi o oră. De atunci totdeauna am fost mulţumită cînd am avut prilejul să văd lucruri aşa de plăcute cum este locul acesta, mulţumită şi mişcată pînă la lacrimi pentru că am vederea ochilor. Şi acum, doamna aceea oarbă joacă şi ea jocul, aşa mi-a spus domnişoara Wetherby.
- Jocul...?
- Da, jocul mulţumirii. O să vă spun în ce constă: a găsi ceva care să te poată face mulţumit. Acum ea a găsit ceva chiar şi în această grea suferinţă. Dar dumneavoastră nu-1 cunoaşteţi bine; am să vi-1 explic în amănunţime.
Şi Pollyanna începu să povestească istoria perechii de cîrje primite în locul păpuşii pe care o dorea. Cînd termi­nă povestea ei, urmă o tăcere îndelungată, apoi omul se ridică brusc.
- Ah, dumneavoastră plecaţi deja? îl întrebă cu un aer de dezamăgire.
- Da plec, răspunse omul surîzînd cu privirile pier­dute în depărtare.
- Dar mai reveniţi vreodată? Omul dădu din cap zîmbind:
- Nu, nu cred, fetiţo. Am făcut o mare descoperire astăzi. Eu credeam că nu mai este loc pentru mine în lu­mea aceasta, dar am descoperit că am doi ochi, două mîini şi două picioare. Mă voi servi de ele şi voi face să înţe­leagă şi alţii că ştiu să le întrebuinţez.
Mulţumit de descoperirea pe care o făcuse prin această fetiţă, cu o licărire de speranţă în priviri, omul se depărta, zîmbindu-i Pollyannei.
- Ce om ciudat? îşi zise Pollyanna. Cu toate acestea, era gentil şi original.
Apoi se sculă şi îşi începu plimbarea. Pollyanna îşi re­căpăta starea ei obişnuită şi merse mai departe cu sigu­ranţă şi plină de bucurie ca omul care nu se îndoieşte de nimic. Nu-i spusese ei omul că acum se află într-un parc public şi că are dreptul să stea acolo cît vrea? Se apropie de lac şi trecu podul care mergea spre micile vaporaşe. Peste cîteva clipe era într-o altă alee. Acolo observă un copil cu faţa palidă, aşezat într-un cărucior de infirmi. Cu siguranţă i-ar fi vorbit, dar el era aşa de adîncit în citit, încît Pollyanna se îndepărtă, nu înainte să-1 observe cu atenţie cîteva clipe.
Mergînd mai departe, ajunse lîngă o fetiţă drăguţă cu o înfăţişare tristă, aşezată pe o bancă şi care privea în pămînt ca şi omul cu care făcuse cunoştinţă. Scoţînd un strigăt de veselie, Pollyanna se apropie de ea.
- Ce faci, draga mea? zise ea. Sînt foarte mulţumită că te-am găsit. Te-am căutat mult timp, adăugă ea aşezîndu-se lîngă fetiţă.
Fetiţa se întoarse şi-i aruncă o privire veselă.
- Ah, zise dezamăgită. Credeam... dar ce vrei să spui? o întrebă cu un aer supărat. Nu te-am mai văzut niciodată pînă acum.
- Nu, nici eu, răspunse Pollyanna surîzînd, dar asta nu mă împiedică să te caut. Vreau să spun că nu ştiam exact că eşti tu. Însă doream pe cineva care să fie mai re­tras, mai singuratic, ca şi mine. Aici sînt multe persoane întovărăşite de cineva.
- Da, înţeleg, zise fetiţa luîndu-şi înfăţişarea ei obiş­nuită. Dar, draga mea, este trist că ţi-ai dat seama de aceasta atît de repede.
- De ce adică mi-am dat seama?
- Că localitatea unde se găsesc cei mai singuri oa­meni este tocmai un oraş mare. Oamenii nu observă aceasta; mulţimea, oamenii sînt egoişti.
- Totuşi mulţimea este formată din diferite persoa­ne. Aceasta este o fericire. Acum cînd...
- Ah! Da, este adevărat că unele persoane... între­rupse cealaltă. Dar, în timp ce vorbea, tremura şi privea cu teamă aleea pe unde venise Pollyanna. Dar aceasta ob­servă îndată şi se sculă temătoare.
- Spui lucrul acesta de mine? zise ea. Ai fi preferat să nu dau de tine aici?
- Nu, nu fetiţo, eu mă gîndesc la alta care nu seamă­nă cu tine şi care nu trebuie să observe că sînt aici. Sînt mulţumită că te-am auzit vorbind, însă la început am crezut că era cineva care n-ar trebui să mă găsească aici.
- Ah, tu nu locuieşti aici! Eşti numai în trecere ca şi mine?
- Ba da, trăiesc aici acum, suspină fetiţa, dacă ceea ce fac eu se poate numi că trăiesc.
- Ce faci tu? întrebă Pollyanna plină de interes.
- Ce să fac? răspunse cealaltă cu amărăciune. De di­mineaţa pînă seara vînd dantele şi rubine la domnişoarele care rîd, vorbesc şi fac cunoştinţe. Apoi merg într-o odăiţă din spatele casei, la etajul al treilea, care este "aşa de ma­re" că încape în ea un pat mic, un lavoar, un scaun de paie şi eu. Vara parcă eşti într-un cuptor, iar iarna este ghe­ţărie. Aceasta este tot ce am găsit şi trebuie să stau acolo cînd nu lucrez. Astăzi am ieşit, mi-am permis şi eu această distracţie pentru prima dată. Sînt tînără şi-mi place să rîd şi să glumesc cu fetiţele cărora le vînd rubine în fiecare zi.
Pollyanna aprobă din cap.
- Eu sînt mulţumită că vorbeşti aşa. Gîndesc la fel ca tine. Sînt atîtea motive de-a fi bucuroasă, nu-i aşa? De alt­fel, Biblia ne spune să ne bucurăm. În Biblie este scris lu­crul acesta de mai mult de opt sute de ori. Poate cunoşti textele cu îndemnuri la bucurie.
Fetiţa dădu din cap. O singură expresie se citea pe fa­ţa ei.
- Ei bine, nu, răspunse ea scurt şi rece. Nu mă gîndeam la Biblie.
- Mă rog, bine. Dar tata a fost păstor misionar.
- Pastor?
- Da, şi al tău? întrebă Pollyanna, citind expresia de pe faţa prietenei sale.
- Da.
O roşeaţă uşoară coloră fruntea tinerei fete.
- O! şi el este ca al meu, cu Dumnezeu şi cu îngerii?
- Nu, el trăieşte încă, e acasă.
- Vai ce mulţumită trebuie să fii! suspină Pollyanna cu o oarecare durere. Uneori aş vrea să-1 văd pe tata mă­car o singură dată. Dar tu îl vezi pe tatăl tău, nu-i aşa?
- Nu prea des, pentru că sînt aici.
- Tu, însă, poţi să-1 vezi, pe cînd eu nu-1 pot vedea pe al meu. El este cu mama şi cu ceilalţi în cer. Dar mamă ai?
- Da.
Fetiţa părea agitată şi dădea semne că vrea să plece.
- Ah! atunci tu poţi să-i vezi pe amîndoi. Cît de feri­cită eşti! Nu e nimeni care să aibă grijă de noi ca un tată şi ca o mamă. Eu ştiu ceva despre asta pentru că am avut un tată pînă la vîrsta de unsprezece ani; în loc de mamă am avut pe mamele de la Asistenţa Socială pînă cînd mătuşa Polly m-a luat la dînsa acasă.
Pollyanna continuă să vorbească; acum era în elemen­tul ei. Fetiţei care era aşezată pe bancă lîngă ea putea să-i vorbească fără teamă de tatăl ei, de mătuşa Polly, de locuinţa ei în vest şi de sosirea ei la Vermont. Ea îi vorbi de prietenii ei noi şi vechi şi de jocul mulţumirii. Mai devreme sau mai tîrziu, Pollyanna vorbea oricui de jocul ei. El făcea parte din viaţa ei, aşa că nu putea să nu-1 amintească.
Cealaltă fetiţă vorbea puţin. Cu toate acestea, ea nu avea o atitudine descurajată şi se produse în sufletul ei o schimbare demnă de luat în seamă. Obrajii ei roşii, ochii ei tulburi şi degetele care se tot mişcau nervoase mărturi­seau despre o luptă lăuntrică. Din timp în timp privea cu nerăbdare înspre aleea din spatele Pollyannei şi, în urma unei astfel de priviri, apucă braţul fetiţei.
- Priveşte aici, fetiţo şi te rog nu mă lăsa singură. Rămîi unde eşti. Omul acesta va veni spre mine şi n-are importanţă ce va spune; nu-i da atenţie şi nu pleca. Eu vreau să rămîn cu tine, înţelegi?
Înainte ca Pollyanna să-şi fi revenit din spaima şi emoţia ei, se găsi în faţa unui tînăr foarte frumos care se opri în faţa fetiţelor.
- Ah! zise el politicos, scoţîndu-şi pălăria în faţa to­varăşei Pollyannei. Eşti aici? Mai întîi, trebuie să-mi cer scuze că am întîrziat.
- Nu-i nimic, răspunse tînăra fată în grabă. M-am hotărît să nu vin.
Tînărul începu să rîdă.
- Vai, scumpa mea, nu fi aşa de aspră cu mine pentru că am întîrziat puţin.
- Nu din cauza asta spun că nu vreau să merg cu dumneata, răspunse fetiţa cu obrajii roşii.
- Prostie! El îşi opri surîsul şi-i vorbi sec, cu dispreţ. Ieri mi-ai spus că vei merge.
- M-am răzgîndit. I-am promis acestei drăgălaşe prie­tene că voi rămîne cu ea.
- Ah, dacă vrei să întovărăşeşti acest domn..., începu Pollyanna cu îndrăzneală, dar privirea ce i-o arunca prie­tena sa o opri numaidecît.
- Eu v-am spus că prefer să nu merg. Nu voi merge. Nu voi merge.
- Ei, spune-mi te rog, care este rostul acestei schim­bări neaşteptate? o întrebă tînărul cu o înfăţişare schimba­tă care o făcu pe Pollyanna să-1 găsească, dintr-odată, mai puţin frumos. Ieri ai spus...
- Da, am spus, întrerupse tînăra fată tremurînd, dar ştiam că nu trebuia să promit. Pentru că acum m-am răz­gîndit, să nu mai discutăm. Asta-i totul, zise ea întorcîndu-şi faţa în altă parte.
Tînărul continuă cu insistenţele. Încercă în toate felu­rile, dar văzînd că nu are succes, deveni furios. În ochii lui se citea mînie. În sfîrşit, începu să vorbească foarte tare, cu un ton mînios, spunînd vorbe pe care Pollyanna nu le înţelegea. Apoi întorcîndu-se plecă.
Tînăra fată îl urmări cu privirile pînă nu se mai văzu, apoi puse mîna pe braţul Pollyannei.
- Îţi mulţumesc, draga mea, îţi datorez mai mult decît crezi tu. Adio!
- Dar nu pleca acum! strigă Pollyanna. Tînăra suspină adînc.
- Trebuie să plec; el ar putea să vină din nou şi poate n-aş fi capabilă... Fără să termine fraza, ea se ridică, se gîndi un moment, apoi zise pe un ton amar: Vezi el este un om dintre aceia care observă multe; n-ar fi trebuit să mă observe de loc. Zicînd aceasta, plecă.
- Ce om rău! murmură Pollyanna, privind-o cum se depărtează.


***

Pollyanna ajunse îndată la marginea grădinii într-un loc unde se încrucişau două drumuri. Ea găsi locul cel mai interesant, unde erau omnibuze, automobile, trăsuri şi pi­etoni.
Cîte lucruri avea de văzut acum! În sfîrşit, ajunse la un colţ de stradă aşa de aglomerat, încît era nevoie ca un om voinic în haine albastre să arate oamenilor cînd să tra­verseze strada. Timp de un minut ea observă liniştită, a-poi, cam timidă, îşi luă îndrăzneala să treacă.
Aceasta a fost o experienţă plăcută. Omul îmbrăcat în haine albastre o văzu şi-i făcu semn cu mîna. Era aproape să se întîlnească. Apoi, traversînd un drum, mărginit de amîndouă părţile de două şiruri de automobile în mişcare şi de cai nerăbdători, ajunse, fără să se expună vreunui pericol, dincolo. încercă un sentiment atît de plăcut, încît, după puţin timp, traversă din nou. De două ori încă, la scurte intervale, parcurse acest drum fermecător deschis aşa de magic înaintea mîinilor întinse ale omului îmbrăcat în albastru. În cele din urmă, conducătorul făcu ochii mari.
- Fetiţo, nu-i aşa că tu ai mai traversat strada acum cîteva minute. Şi ai făcut asta de mai multe ori? o întrebă.
- Da domnule, răspunse Pollyanna radios... Am tra­versat de patru ori.
- Ia te uită! replică agentul puţin supărat, dar Pollyanna îşi continuă liniştită explicaţiile:
- Şi de fiecare dată cînd traversam, simţeam o plă­cere deosebită!
- Da, într-adevăr, murmură omul cel mare.
Apoi ceva mai răstit adăugă:
- Tu crezi că eu sînt pus aici numai să te pilotez pe tine de pe un trotuar pe celălalt?
- A. nu domnule, răspunse Pollyanna. Desigur că dumneavoastră nu sînteţi pus aici pentru mine. Ştiu cine sînteţi dumneavoastră, sînteţi un agent de poliţie. Noi avem unul şi la locuinţa unde stau eu, la doamna Carew. Acela se mulţumeşte numai să se plimbe pe stradă. Eu credeam că dumneavoastră sînteţi soldat numai datorită butonilor auriţi şi şepcii, dar acum sînt mai bine informată. Cu toate acestea, cred că tot un fel de soldat sînteţi, de­oarece sînteţi aşa de curajos şi rămîneţi astfel în mijlocul vehiculelor ca să ajutaţi lumea să treacă.
- Ha, ha! bombăni agentul roşindu-se ca un şcolar şi ridicîndu-şi capul izbucni în rîs. De! Aşa este... şi se între­rupse pentru a-şi ridica mîinile imediat.
După o clipă el o ajută să treacă pe o doamnă bătrînă, speriată. Dacă înfăţişarea lui era ceva mai demnă şi piep­tul puţin mai bombat, acesta era un fel de tribut plătit fără ştirea lui fetiţei care îl privea din locul unde o lăsase. O clipă mai tîrziu, după ce mîna sa dăduse voie şoferilor şi birjarilor să circule, reveni la Pollyanna.
- A fost splendid! îi zise ea într-o formă de salut. Îmi place să vă văd făcînd de serviciu aici. Aceasta se asea­mănă cu trecerea evreilor prin Marea Roşie. Aşa opriţi dumneavoastră valurile, ca să treacă poporul. Cît de mul­ţumit trebuie să fiţi că faceţi aceasta. Eu credeam că profesia de doctor este cea mai frumoasă, dar acum tre­buie să recunosc că şi cea de agent de poliţie este tot aşa de frumoasă.
Şi cu un alt fluierat, voinicul îmbrăcat în albastru se repezi în mijlocul străzii. Pollyanna privi încă un mi­nut admirabila "Mare Roşie", apoi, cu părere de rău, se despărţi.
- Cred că aş face mai bine să mă duc acasă, îşi zise ea. Trebuie să fie ora mesei.
Numai după ce a stat la îndoială la mai multe colţuri de stradă şi a făcut multe tururi întortocheate, Pollyanna şi-a dat seama că "întoarcerea acasă" nu era aşa de simplă cum crezuse. Cînd a ajuns în faţa unei clădiri mari pe care nu o mai văzuse pînă atunci, şi-a dat seama că s-a rătăcit.
Ea se găsea acum într-o stradă strimtă, murdară şi prost pavată. De o parte şi de alta a străzii se înşirau nişte case cu înfăţişarea sărăcăcioasă. Pollyanna a observat că oamenii o priveau cu oarecare curiozitate, de parcă ar fi înţeles că ea nu aparţinea acelui cartier.
De multe ori a întrebat de casa ei, dar zadarnic. Ni­meni nu ştia unde locuieşte doamna Carew. Ultima dată cînd a întrebat, i s-a răspuns într-un limbaj străin pe care nu-1 înţelegea.
Pollyanna continuă să rătăcească din stradă în stradă. Acum îi era şi teamă şi foame. Picioarele o dureau, ochii îi ardeau din cauza lacrimilor pe care cu greu le stăpînea. Şi pentru a completa nenorocirea, noaptea se apropia cu paşi repezi.
- Ei bine, îşi zise ea, după toate acestea trebuie să fiu mulţumită că m-am rătăcit pentru că va fi aşa de plăcut cînd îmi voi regăsi locuinţa.
Cînd ajunse la încrucişarea a două străzi mari, se în­trista de tot. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji.
- Hei, copilă, de ce plîngi tu? întrebă o voce veselă. Ce ai?
Cu un strigăt de bucurie, Pollyanna se întoarse pentru a privi un băieţaş care purta un teanc de jurnale la sub­suoară.
- Ah, ce fericită sînt că te văd! izbucni ea. Aşa mult doream să găsesc pe cineva care să nu vorbească la fel ca cei din acest cartier, ştii unde stă doamna Carew?
- Nu, doamna aceasta nu-mi este cunoscută.
- Dar nimeni de-aici nu o cunoaşte pe doamna Carew? imploră Pollyanna. Am ieşit să mă plimb, m-am rătăcit şi noaptea vine. Trebuie să mă întorc acasă.
- În adevăr! Mă nelinişteşti, zise băiatul arătîndu-i simpatie.
- Eu cred că doamnei Carew nu-i prea pasă, suspină Pollyanna.
- Dar ascultă! Nu cunoşti numele străzii pe care o cauţi?
- Nu. Ştiu numai că se numeşte cumva cu "Calea", răspunse Pollyanna pe un ton descurajat.
- O cale! Hmm! Sîntem din clasă înaltă! Care este numărul casei? Poţi să-mi spui? Scutură-ţi creierul puţin.
- Să-mi scutur capul? întrebă Pollyanna făcînd chiar o încercare de acest fel.
Băiatul o privi cercetător.
- Ah, dar ce-ai înţeles prin aceasta, fetiţo! Eu te-am întrebat dacă nu ştii cumva numărul casei unde locuieşti!
- Nu... nu, afară doar că are un şapte, răspunse Pollyanna cu o licărire de speranţă.
- Nu! Ascultă aici! strigă băiatul cu dispreţ. Are un şapte acolo, şi numărul acesta aşteaptă să-1 recunosc cînd îl voi vedea!
- Ah! Eu aş recunoaşte bine casa dacă aş vedea-o, zise Pollyanna cu multă seriozitate şi cred că aş recu­noaşte de asemenea şi strada, căci are o alee mare pe mijloc.
De data aceasta, băiatul a fost acela care făcu ochii mari.
- O alee pe mijlocul unei străzi?
- Da, cu copaci, cu iarbă, cu bănci, cu...
Dar băiatul o întrerupse plin de bucurie.
- Ura! Este Calea Confederaţiei, sînt aşa de sigur cum mă vezi şi cum te văd. Nu-1 conduc eu în fiecare zi pe domnul James la grădina publică din apropiere? O să te conduc şi pe tine, numai aşteaptă aici pînă îmi vînd zia­rele. După aceea vom merge împreună spre acea Cale.
- Să înţeleg că vrei să mă conduci acasă? întrebă Pollyanna care nu înţelegea prea bine limbajul băiatului.
- Sigur, va fi o plăcere, numai să cunoşti casa.
- O, da, o cunosc, dar nu ştiu dacă este o plăcere sau nu.
Băiatul se mulţumi să-i arunce o privire dispreţuitoare şi se pierdu în mulţime. După o clipă se auzi strigătul său: "Jurnale!... Un jurnal, domnule?"
Scoţînd un suspin de uşurare, Pollyanna se aşeză sub bolta unei porţi şi aşteptă.
- Este gentil şi-1 iubesc, îşi zicea ea urmărind cu pri­virea silueta îndepărtată a băiatului. Dar vorbeşte cara­ghios.
Nu după mult timp băiatul reveni cu mîinile goale; vînduse toate ziarele.
- Vino! Înainte! zise el vesel, urmăm traseul Căii. Dacă aş fi bogat te-aş conduce în automobil, dar cum eu n-am bani, vom merge pe jos.
Drumul a fost în parte liniştit. Cînd însă au ajuns la grădina publică, Pollyanna a strigat veselă:
- Ah! acum aproape am ajuns! Recunosc locul. Aici am petrecut clipe plăcute în după-amiaza aceasta. Casa noastră nu este departe.
- Bună afacere! Acum vom traversa grădina pentru a ajunge în "Cale", şi asta pentru tine înseamnă a ajunge acasă.
- Ah! da... o voi recunoaşte, răspunse Pollyanna cu toată încrederea unui om care se găseşte în ţări necu­noscute.
Se făcuse noapte cînd Pollyanna sosi în faţa scărilor casei doamnei Carew. Băiatul trase cordonul soneriei şi uşa se deschise îndată. Pollyanna a fost primită de data aceasta nu numai de Maria, ci chiar de doamna Carew, Brigitte şi Jenni. Cele patru femei erau palide şi înspăimîntate.
- Copilă, unde ai fost? întrebă doamna Carew apropiindu-se grăbită de ea.
- Am ieşit să fac o plimbare, apoi m-am rătăcit, şi acest băiat...
- Unde l-ai găsit? o întrebă, întorcîndu-se brusc către ghidul Pollyannei care în momentul acela era cu totul prins de admirarea lucrurilor frumoase pe care le vedea în vestibulul bine luminat. Unde ai găsit-o, băiete? repetă ea cu un ton hotărît.
Pentru un moment băiatul îşi continuă admirarea lu­crurilor fără a răspunde; apoi, clipi din ochi şi răspunse cu o voce gravă:
- Am găsit-o aproape de cheiul Boşdoin venind de la Nord-Est.
- La Nord-Est, această copilă singură?!
- Pollyanna! exclamă doamna Carew, tremurînd.
- Nu am fost singură, răspunse Pollyanna, era atîta lume! Nu-i aşa, băiatule?
Dar băiatul îşi căută drumul spre uşă.
Pollyanna învăţă multe lucruri în jumătatea de oră ce urmă; de pildă, că fetiţele de familie bună nu trebuie să facă plimbări lungi, singure, într-un oraş străin, nici să se aşeze pe bănci în parcuri şi să vorbească cu persoa­ne necunoscute. Ea mai învăţă că a fost "o adevărată minune", că a putut veni acasă în seara aceasta şi că a scăpat de multe şi grave consecinţe din cauza nesăbuin­ţei sale.
- Da, doamnă, zise ea, acum sînt aici şi nimic nu mi s-a întîmplat. Mi se pare că trebuie să fiu mulţumită de aceasta, în loc să mă gîndesc tot timpul la nenorocirile ce mi s-ar fi putut întîmpla.
- Da, da copilă, înţeleg aceasta, răspunse doamna Carew oftînd, dar am tras o spaimă aşa de mare din cauza ta, încît vreau să mă asigur că nu o să mai faci niciodată aşa ceva.
Adormind în seara aceea, Pollyanna murmură înce­tişor:
- Lucru pentru care sînt foarte supărată, este că nu am cerut numele şi adresa acelui băiat. Cum aş putea face acum să-i mulţumesc?


***

Faptele şi gesturile Pollyannei au fost supravegheate cu multă grijă după plimbarea ei aventuroasă; nici chiar la şcoală nu-i era permis să meargă fără ca Maria sau doam­na Carew s-o însoţească.
Un timp oarecare amîndouă au fost drăguţe cu ea. Chiar doamna Carew speriată, gîndindu-se la ce i s-ar fi putut întîmpla fetiţei, şi fericită că nu i s-a întîmplat nimic, îşi dădea toată osteneala s-o distreze.
Astfel, însoţită de doamna Carew, Pollyanna asistă la concerte şi matinee, vizită Biblioteca publică şi vizită Primăria şi bisericile cele mai de seamă. Doamna Carew află că Pollyannei îi plăcea plimbarea cu tramvaiul elec­tric, tot aşa de mult ca şi cu automobilul.
- Să mergem cu tramvaiul! ceru Pollyanna cu in­sistenţă.
- Nu, Perkins ne va conduce, răspunse doamna Carew. Apoi văzînd faţa descurajată a PoUyannei, adăugă surprinsă: Eu credeam, copila mea, că ţii mult să mergi cu automobilul.
- Da, dar mie, răspunse Pollyanna, îmi place să merg cu automobilul, numai pentru că preferaţi dum­neavoastră, deoarece, desigur, nu-i aşa scump ca tramva­iul, şi...
- Mai ieftin ca tramvaiul? replică doamna Carew, veselă.
- Ba da, explică Pollyanna, tramvaiul costă cinci cenţi de persoană, în timp ce automobilul nu costă nimic că este al dumneavoastră.
Două zile mai tîrziu, doamna Carew auzi din nou vorbindu-se de Pollyanna şi de tramvaie; de data aceasta prin Maria.
- E minunat, doamnă, explică Maria drept răspuns la o întrebare a stăpînei sale, e minunat cum domnişoara Pollyanna se face iubită de toată lumea, fără chiar să încerce aceasta. Ea are totdeauna mulţumire sufletească, aceasta este totul. Am văzut-o urcîndu-se într-un tramvai înţesat de bărbaţi şi de femei posomoriţi şi de copii înlăcrimaţi, şi în cinci minute totul era transformat. Bărbaţii şi femeile care se certau au tăcut îndată, iar copiii au uitat de ce plîngeau.
Cîteodată se face iubită numai prin felul ei de a mul­ţumi cînd cineva îi cedează locul, lucru care se întîmplă întotdeauna. Uneori se face iubită prin felul cum zîmbeşte unui copilaş sau unui căţeluş. Toţi cîinii îşi manifestă bucu­ria dînd din coadă şi toţi copilaşii îi zîmbesc întinzîndu-i braţele. Nu poţi rămîne rece şi retras cînd eşti cu domnişoa­ra Pollyanna, chiar dacă ai fi într-un tramvai în care nu cu­noşti pe nimeni.
- Hmm! probabil, murmură doamna Carew.
În anul acela, luna octombrie a fost deosebit de caldă şi plăcută, şi trebuia să fie cineva cu picioarele sprintene ca ale Pollyannei pentru a putea ţine ritmul cu ea. Dar lu­crul acesta cerea mult timp şi multă răbdare. Dacă doam­na Carew avea timp, nu avea răbdare, şi nici nu voia să în­găduie Mariei să piardă timp, chiar dacă răbdarea ei n-ar fi avut limite pentru a satisface pretenţiile şi gusturile de plimbare ale Pollyannei.
S-o ţină pe fetiţă în casă în tot timpul unor zile aşa de frumoase de octombrie, era ceva imposibil. Din cauza aceasta, într-o zi, Pollyanna era singură în frumoasa grădină publică din Boston. Înainte să plece de acasă i se dădu­seră o mulţime de sfaturi: nu trebuia să vorbească cu străi­nii, nu trebuia să se joace cu copiii pe care nu-i cunoştea; îi era interzis să iasă din grădină decît atunci cînd trebuia să se ducă acasă. Apoi, cînd clopotul bisericii va suna ora patru şi jumătate, trebuia să plece acasă.
Pollyanna se ducea la grădină adesea cu fetiţe de la şcoala pe care o frecventa ea; de cele mai multe ori însă se ducea singură. Cu toate restricţiile care îi erau impuse, ea se bucura mult de aceste plimbări. Putea să privească oa­menii cel puţin, dacă nu avea voie să le vorbească; vor­bea cu păsărelele, cu porumbeii şi cu ciorile care veneau după grăunţele pe care ea le aducea de fiecare dată cînd venea.
Pollyanna căuta adesea pe vechii ei prieteni. Vedea pe băiatul în căruciorul de invalizi şi dorea cu orice preţ să intre în vorbă cu el. Şi băiatul acesta hrănea păsărelele ca ea. Dar Pollyanna nu observa toate amănuntele de la dis­tanţă, dar vedea totdeauna un lucru ciudat: cu toată bucu­rie evidentă care se citea pe faţa băiatului cînd prezida banchetul oaspeţilor săi, provizia de hrană se termina în­dată din buzunarul lui, şi cu toate că atît el cît şi păsărelele lui rămîneau dezamăgiţi, totuşi niciodată nu aducea ziua următoare provizii mai multe. Cînd băiatul nu se juca cu păsărelele şi cu veveriţa, citea cu multă încordare. În că­ruciorul lui se găseau întotdeauna două sau trei volume uzate, şi cîteodată şi cîteva reviste. El stătea tot timpul în acelaşi loc şi Pollyanna îşi punea întrebarea cum venea acolo? Descoperi însă lucrul acesta într-o zi memorabilă. Era în vacanţă şi venise în grădină mai devreme, după amiază. Puţin după ce se instala, văzu că soseşte şi băiatul, iar căruciorul era împins de un alt băiat cu nasul cîrn şi cu părul blond-cenuşiu. Ea aruncă o privire la băiatul care împinsese căruciorul apoi fugi înaintea lui strigînd de bucurie.
- Tu eşti! Tu eşti cel care m-ai găsit cînd mă rătăci­sem, nu-ţi mai aduci aminte? Ah, sînt aşa de mulţumită că te văd. Ţineam aşa de mult să-ţi pot mulţumi.
- Ei da, nu-i aşa că eşti fata pierdută de pe Calea Confederaţiei? exclamă băiatul. Pierdută din nou?
- A, nu, răspunse Pollyanna, sărind de bucurie. Acum trebuie să stau aici fără să mă depărtez. Şi nu trebuie să vorbesc cu nimeni, ştii tu; dar cu tine pot să vorbesc, fiindcă te cunosc şi voi vorbi şi băiatului cînd mi-1 vei pre­zenta, îi zise aruncînd o privire către micul infirm.
Şi băiatul cu părul blond-cenuşiu se aplecă puţin pe umărul băiatului din cărucior.
- Ascultă-mă! Vreau să vă prezint! şi luînd o atitudi­ne pompoasă zise: Domnişoară, acest tînăr este prietenul meu, domnul James de...
Tînărul îl întrerupse:
- Jerry, încetează cu prostiile astea.
Apoi întorcîndu-se spre Pollyanna, cu faţa îmbujorată zise:
- Te-am văzut de multe ori. Te-am văzut cum hră­neşti păsărelele şi veveriţa; dumneata ai întotdeauna mul­tă hrană să le dai. Eu cred că şi tu îl preferi pe domnul Lancelot. Apoi mai e domnişoara Rovena, dar a fost rea ieri cu Guinevere, luîndu-i mîncarea.
Pollyanna îi privi pe amîndoi băieţii alternativ cu un aer de îndoială. Jerry, luînd cuvîntul zise:
- Pollyanna, ascultă-mă, vreau să-ţi spun ceva. Tînă­rul acesta nu este mici beat şi nici nebun. Numele pe care le dă prietenilor săi, zise el întinzînd mîinile peste micile creaturi cu pene sau cu păr care o luară la fugă în toate di­recţiile, nu sînt nume de persoane vii. Le-a luat din cărţi. Mă înţelegi? El ţine mai mult să-şi hrănească animalele decît să se hrănească pe sine. Aşa-i că e aproape nebun?
Apoi Jerry plecă. Pollyanna era încă nedumerită cînd tînărul olog se întoarse spre ea cu un surîs.
- Nu-1 lua în serios pe Jerry. Aşa este el. Ar fi în stare să-şi taie mîna dreaptă pentru mine, dar îi place să ta­chineze. Unde l-ai văzut? îl cunoşti? Nu mi-a spus numele dumitale.
- Eu mă numesc Pollyanna Whittier. Mă pierdusem, iar el m-a găsit şi m-a condus acasă.
- Aceasta este firea lui şi obiceiul lui. Nu mă aduce el pe mine în fiecare zi aici?
O vie simpatie se ivi în ochii Pollyannei.
- Nu poţi merge deloc, domnule James? Băiatul începu să rîdă vesel.
- Domnule James, în adevăr. Aceasta este una din prostiile lui Jerry. Eu nu sînt un domn.
Pollyanna păru încurcată.
- Oh! Eu speram că sînteţi un lord, ca micul lord "Fauntleroy", cred că ştiţi, zise Pollyanna, şi...
Dar băiatul o întrerupse:
- Ştiţi pe lordul Fauntleroy? ştiţi de asemenea pe Sir Lancelot şi Saint Graal, pe regele Arthur şi masa rotundă, pe Lady Rovena şi Ivanhoe şi pe alţii încă? Am unele din cărţile acestea. Îmi place să le citesc şi să le recitesc. Des­copăr totdeauna ceva nou. De altfel nici nu am alte cărţi. Acestea au aparţinut tatălui meu. Eu cred că am face bi­ne să dăm mîncare păsărilor, continuă el. Iată-l pe Mister Lancelot, este întotdeauna primul.
Tînărul scoase atunci o cutie mică de carton pe care o deschise cu precauţie fără a se intimida de mulţimea ochi­lor strălucitori care urmăreau necontenit toate mişcările lui. De jur împrejurul lui se auzea fîlfîitul aripilor, gînguritul porumbeilor şi ciripitul vrăbiilor. Băiatul scoase din cutia lui cîteva nuci, un rulou şi o prăjitură cu alune. Aceasta din urmă, o privi mai mult timp nehotărît.
- Ai adus şi tu ceva? întrebă pe Pollyanna.
- Da, multe lucruri, zise ea lovind sacul de hîrtie pe care îl ducea.
- Ah! atunci eu voi mînca astăzi, suspină băiatul, punînd din nou prăjitura în cutie cu deosebită satisfacţie.
Pollyanna nu înţelese semnificaţia acestui gest; ea bă­gă mîinile în sac şi banchetul începu.
Aceasta a fost o oră minunată pentru Pollyanna, ora cea mai minunată din cîte petrecuse, căci găsise în sfîrşit pe cineva care putea vorbi mai repede şi mai mult timp decît ea. Băiatul acesta străin părea că are un fond nesfîrşit de poveşti fermecătoare cu cavaleri viteji, cu doamne frumoase şi cu războaie.
Erau uitate doamnele de la Asistenţă. Pollyanna nu se mai gîndea nici la jocul mulţumirii. Cu obrajii roşi şi cu ochii strălucitori, acum se plimba în epoca de aur sub con­ducerea unui băiat hrănit cu romane, care, cu toate că ea nu ştia, încerca să înnoade zile lungi, numeroase şi triste de singurătate şi plictiseală, în această oră aşa de scurtă de tovărăşie plăcută.
Cînd bătu clopotul şi Pollyanna trebui să plece grăbită acasă, se pomeni atunci că nici nu ştie numele tînărului băiat.
- Ştiu numai că nu este Sir James, îşi zicea oftînd, puţin supărată. N-are nici o importanţă, îl voi afla mîine.

***

A doua zi, Pollyanna nu-1 mai văzu pe tînărul din ajun. Abia a patra zi îl regăsi la locul lui obişnuit, şi, apropiindu-se grăbită de el, îl salută veselă.
- Ah! sînt atît de mulţumită că te văd! Unde ai fost? De ce n-ai venit ieri?
- N-am putut, durerile nu mi-au îngăduit, explică bă­iatul a cărui faţă era palidă.
- Durerile?
- Da, da; de obicei le pot suporta şi chiar pot veni aici, afară de cazul cînd sînt prea mari, ca ieri.
- Dar cum poţi să suporţi totdeauna aceste dureri?
- A trebuit să mă obişnuiesc. De altfel, cu cît sufăr într-o zi mai mult, cu atît este mai plăcut în ziua urmă­toare cînd sufăr mai puţin.
- Ştiu! Acesta este jocul, începu Pollyanna, dar băia­tul o întrerupse.
- Ai astăzi provizii? o întrebă cu interes. O! sper că ai; eu nu le-am adus nimic astăzi. Jerry n-a putut să dea nici un ban pentru nuci şi de data asta nu am mîncare în cutie nici pentru mine.
Pollyanna se sufocă.
- Vrei să spui că n-ai destul de mîncare pentru masa dumitale de seară?
- Fără îndoială, răspunse băiatul zîmbind. Dar fii li­niştită. Sînt obişnuit cu asta. Iată-1 pe Sir Lancelot care se apropie.
În timpul acesta, Pollyanna nu se mai gîndea deloc la păsărele.
- Şi nu mai ai provizii acasă?
- Ah! nu, nu rămîne niciodată nimic acasă. Mumsey lucrează afară; ea face leşie şi spală, aşa încît îşi cîştigă hrana de la oamenii care o angajează; iar Jerry mănîncă pe unde poate, cu excepţia mesei de dimineaţa şi seara cînd mănîncă cu noi, atunci cînd avem ceva de mîncare.
Pollyanna părea şi mai mîhnită.
- Dar ce faceţi cînd nu aveţi nimic de mîncare?
- Postim. De altfel dacă nu-i este cuiva foame nicio­dată, nu ştie să aprecieze laptele şi pîinea şi atunci nu are nimic de scris în "agenda plăcerilor".
- În ce să scrii?
Băiatul rîse degajat şi roşi.
- Nu te mai gîndi la asta. Timp de un minut am uitat că dumneata nu eşti nici Mumsey şi nici Jerry.
- Dar ce este acea "agendă de plăceri"? îl întrebă Pollyanna. Conţine ea cavaleri, lorzi şi contese?
Un foc lumină dintr-o dată privirea băiatului. El înălţă capul parcă ar fi răspuns la chemarea muzicii. Dar tot aşa pe neaşteptate, focul se stinse şi băiatul căzu din nou în liniştea sa obişnuită.
- Tu nu poţi face nimic. Tu n-ai decît să stai pe bancă şi să te gîndeşti, şi cîteodată gîndurile tale sînt micşorate, reduse, zise el trist. Ale mele sînt totul. Aş fi voit să mă duc la şcoală să învăţ multe lucruri, mai multe decît mă poate învăţa Mumsey. Aş fi vrut să pot ieşi şi să vînd jurnale ca Jerry. N-aş fi vrut să depind de nimeni toată viaţa şi mă gîndesc mereu ce să fac.
- Te înţeleg! Te înţeleg, zise Pollyanna cu ochii scli­pitori. A fost un timp şi în viaţa mea cînd nu am putut să merg.
- Chiar? Atunci mă poţi înţelege. Dar tu acum poţi merge, eu însă nu, oftă băiatul a cărui privire deveni tot mai tristă.
- Nu mi-ai răspuns cu privire la "agenda mulţumirii", îi ceru Pollyanna după o clipă.
- Aceea, vezi tu, nu are valoare decît pentru mine. Am început-o acum un an. Mă simţeam foarte rău în ziua aceea. Pentru un timp nu făceam altceva decît mă gîndeam, apoi am luat o carte de-a tatălui meu şi am început să citesc. Primul lucru pe care l-am citit a fost acesta:
"Da, plăcerea cea mai adîncă
Este aceea care se ascunde mai bine de ochii lumii.
Orice frunză smulsă de vînîul distrugător,
şi aruncată pe pămînt
Poate vorbi de fericire ".
Eram ca un nebun. Voiam să-1 pun în locul meu pe acela care a scris aceasta. Îmi pusesem în minte să-i do­vedesc că nu ştia ce vorbea, aşa am început mulţumirile care se puteau găsi în "frunzele" mele. Am luat o agendă pe care mi-a dat-o Jerry şi am început să scriu. Orice lucru care-mi producea vreo mulţumire oarecum, îl scriam în carnet. Nu mă aşteptam să găsesc multe subiecte de mul­ţumire, dar am găsit o mulţime. Primul lucru a fost chiar cartea pe care am primit-o. Apoi cineva mi-a dat o plantă într-un vas, iar Jerry a găsit o carte în stradă şi în sfîrşit am găsit motive de mulţumire unde nici nu aş fi crezut vreo­dată, într-o zi, Jerry a găsit carnetul meu şi i-a dat numele de "agenda mulţumirii". Asta-i tot.
- Tot, tot? întrebă Pollyanna entuziasmată. Ei bine, acesta este jocul. Tu jucai jocul mulţumirii fără să-1 ştii, numai că-1 joci mai bine decît mine, căci eu cred că n-aş putea să-1 joc, dacă n-aş avea destulă mîncare şi nici n-aş putea merge.
- Jocul? Care joc? Eu nu înţeleg nimic, zise băiatul.
- Sînt sigură că nu-1 înţelegi şi asta e cu atît mai mi­nunat, îţi voi explica eu în ce constă jocul.
- Şi-i explică.
- Hmm! se miră băiatul cînd se terminară explicaţiile. Nu mai spune!
- Curios, zise Pollyanna, tu joci jocul meu, iar eu nici măcar nu-ţi cunosc numele. Spune-mi, te rog, cum te nu­meşti? De bună seamă că numele tău nu e Sir James.
Băiatul zîmbi.
- Nu, nu este numele meu, aşa îmi zice Jerry aproape totdeauna. Mumsey şi ceilalţi îmi zic Jamie.
- Jamie!
Pollyanna abia îşi ţinu respiraţia. Ochii ei exprimau o speranţă care a fost deodată înlocuită cu îndoială.
- Mumsey înseamnă mama?
- Desigur.
Faţa Pollyannei se întunecă în mod vizibil. Dacă acest Jamie are mamă, prin urmare, el nu poate fi Jamie al doamnei Carew, a cărui mamă murise de multă vreme.
- Dar unde locuieşti tu? întrebă ea insistent. Mai sînt alţi membri în familia ta în afară de Mumsey şi Jerry. Veniţi aici în fiecare zi? Unde este "agenda mulţumirii"?
Doctorii n-au spus că într-o zi vei putea merge? Şi cine ţi-a dat acest cărucior.
- Crezi că pot răspunde deodată la toate aceste în­trebări? Voi începe cu ultima. Am primit căruciorul acesta de un an. Jerry cunoştea pe cineva care scrie un ziar şi care a binevoit să scrie şi despre mine. El i-a vorbit, de asemenea, şi despre "agenda mulţumirii". Primul lucru pe care l-am văzut a fost un grup de bărbaţi şi femei care au venit într-o zi cu acest cărucior şi au spus că era pentru mine. Citiseră istoria mea şi doreau să mi-1 ofere ca să-mi amintesc de ei.
- Ah, ce mulţumit cred c-ai fost atunci!
- Da, am fost. Acest lucru a umplut o întreagă pagină din agenda mea.
- Dar tu nu vei putea merge niciodată? îl întrebă Pollyanna cu ochii plini de lacrimi.
- N-am nici o speranţă şi nici o presimţire. Eu încerc să mă împac cu gîndul că nu voi putea.
- Dar, zise Pollyanna, nu mi-ai spus tot. Unde locu­ieşti? Mai ai alţi fraţi sau surori în afară de Jerry?
O schimbare rapidă se produse pe faţa băiatului. Ochii lui sclipeau ca două briliante.
- Nu, el nu este fratele meu adevărat, şi nici părinţii; Mumsey nu este mama mea adevărată. Dar gîndeşte-te cît de buni au fost ei cu mine!
- Ce înseamnă aceasta? întrebă Pollyanna. Vrei să spui că Mumsey nu este mama ta adevărată?
- Da, şi ceea ce face ea...
- Şi nu ai deloc o altă mamă? întrerupse Pollyanna din ce în ce mai precipitată.
- Nu, nu-mi amintesc de nici una, iar tata a murit acum şase ani.
- Cîţi ani aveai?
- Nu ştiu. Eram mic; Mumsey crede că aveam atunci vreo şase ani. Pentru aceasta m-a luat la dînsa.
- Şi numele tău este Jamie? întrebă Pollyanna ţinîndu-şi răsuflarea.
- Ei, asta-i bună, ţi-am spus doar.
- Şi care este numele de familie? Nu-1 ştii?
- Nu-mi amintesc. Eram prea mic, ca să mi-1 pot a-minti. Nici chiar Mumsey nu-1 ştie.
Pollyanna avu impresia că se găseşte într-o încurcă­tură, dar imediat un şir de gînduri îi alungă îndoiala...
- Dacă nu-ţi cunoşti numele, nu poţi spune că te nu­meşti Kent?
- Kent? repetă băiatul mirat.
- Da, începu Pollyanna, foarte bucuroasă. Este un băieţaş numit Jamie Kent care...
Insă se opri brusc. Şe gîndea să nu comunice speranţa ei acestui tînăr, înainte de-a fi sigură că are motive să creadă că presupunerea ei ar putea fi adevărată, altfel i-ar face mai multă întristare decît bucurie.
- Şă nu ne mai gîndim la Jamie Kent, zise Pollyanna. Mai bine spune-mi cît mai multe despre tine.
- N-am nimic altceva de spus. Eu spun că tatăl meu era... cam străin şi că nu vorbea. Toată lumea îl numea "profesorul". Mumsey spune că noi locuiam într-o odăiţă la mansardă, deasupra casei unde locuia şi ea. Apoi zice că tatăl meu era bolnav şi astfel mă ţineau la dînşii aproape tot timpul, căci, deşi săraci, stăteau mai bine decît acum. Tatăl lui Jerry trăia şi avea servicii. Pe atunci eu puteam merge puţin, dar picioarele îmi erau foarte slabe. Mă ju­cam cu Jerry şi cu fetiţa care a murit; nu era nimeni care să aibă grijă de mine. Mumsey se hotărî să mă îngrijească. Fetiţa tocmai murise şi zicea că eu voi rămîne în locul ei. După aceea, au sărăcit de tot. Tatăl lui Jerry a murit şi pe mine m-au ţinut mai departe. Găseşti că aceasta este o poveste interesantă?
- Da! O, da, zise Pollyanna. Dar eu cred că ei vor avea o recompensă. Eu sînt încredinţată că ei o vor avea!
Orice urmă de îndoială se risipi din gîndul Pollyannei. Ea îl găsise pe Jamie cel pierdut; acum era sigură. Dar nu voia să vorbească. Trebuia mai întîi s-o înştiinţeze pe doamna Carew. Sări fără a se mai ocupa de Sir Lancelot care venise pe genunchii ei şi căuta alte provizii.
- Acum trebuie să plec, dar voi reveni mîine cu o doamnă cu care vei avea plăcerea să faci cunoştinţă. Mîi­ne vei fi aici nu-i aşa?
- Desigur, dacă timpul va fi frumos. Jerry mă aduce aici aproape în fiecare dimineaţă. Jerry este aşa de bun cu mine.
- Ştiu, ştiu, aprobă Pollyanna. Poate va mai fi şi alt­cineva care va fi aşa de bun cu tine, adăugă ea veselă.
Apoi cu un zîmbet radios o luă la fugă.


***

Pe drum, la întoarcerea spre casă, Pollyanna făcea în sinea ei diferite planuri. Trebuia într-un mod oarecare să o convingă pe doamna Carew să facă o plimbare cu ea în grădina publică. Cum să ajungă la aceasta nu ştia, însă trebuia s-o facă cu orice preţ.
Să-i spună doamnei Carew că a găsit pe Jamie şi că ar dori să vină să-1 vadă era în afara oricărei discuţii. Erau oarecare speranţe că acesta ar fi Jamie al ei, dar dacă nu era el, ar fi trezit zadarnic speranţe false doamnei Carew, iar rezultatul ar fi putut fi dezastruos.
Cu toate acestea, neprevăzutul interveni sub forma unui uragan, şi Pollyanna, uitîndu-se pe geam a doua zi di­mineaţa, îşi dădu repede seama că nu-şi va putea duce la îndeplinire planul. Următoarele două zile după aceea, ce­rul nu s-a mai luminat, iar Pollyanna şi-a petrecut după-amiezele mergînd de la o fereastră la alta pentru a privi cerul şi a întreba cu îndrăzneală pe oricine îi ieşea în cale dacă timpul avea să se îndrepte curînd.
Această purtare nefirească a fetiţei, atrase atenţia doamnei Carew, încît în cele din urmă îşi pierdu răbdarea:
- Te rog, copilă, ce ţi s-a întîmplat? o întrebă ea. Nu te-am mai văzut niciodată aşa de nerăbdătoare din cauza vremii. Ce te faci tu acum cu jocul tău minunat al mul­ţumirii?
Pollyanna se înroşi şi păru foarte încurcată.
- Eu recunosc că l-am uitat de data aceasta, admise ea, dar înţelegeţi-mă, mi-ar fi plăcut foarte mult să fie fru­mos astăzi.
- De ce, neapărat astăzi?
- O! Eu... eu doream aşa de mult să merg în grădina publică şi mă gîndeam că s-ar putea să mergeţi şi dumnea­voastră cu mine.
- Eu să merg să mă plimb în grădina publică? întrebă doamna Carew mirată. Mulţumesc, n-am poftă de asta, adăugă ea surîzînd.
- Ah! doar nu vreţi să-mi spuneţi că mă refuzaţi! murmură Pollyanna cu îndrăzneală.
- Ba da, te refuz.
Pollyanna înghiţi în sec; ea devenise foarte palidă.
- Dar, doamnă, vă rog să nu spuneţi că nu veţi merge cînd timpul se va îndrepta! o rugă ea. Vă rog să mă înţe­legeţi; este pentru un scop special şi de aceea vă cer să veniţi cu mine numai o singură dată.
Doamna Carew făcu ochii mari. Deschisese gura să zică "nu" cu un ton şi mai categoric, dar, cînd văzu în ochii fetiţei o aşa rugăminte, se înmuie şi-i zise:
- Bine, bine copilă, voi face ce doreşti tu. Dar dacă îţi promit că merg, trebuie să-mi promiţi şi tu că timp de o oră nu te vei mai duce la fereastră şi nu mă vei mai întreba astăzi dacă se va însenina cerul.
- Da, doamnă, vă promit, răspunse Pollyanna. Timpul se îndreptă a doua zi. Dar cu toate că soa­rele strălucea, cînd Pollyanna se întorcea de la şcoală, vîntul bătea. În ciuda oricăror proteste, afirmă că ziua va fi frumoasă şi că ar fi foarte nenorocită dacă doam­na Carew n-ar întovărăşi-o la o plimbare în grădina pu­blică.
După cum era de aşteptat, chestiunea nu s-a rezolvat. Doamna nerăbdătoare, şi fetiţa îndrăzneaţă au alergat de­geaba prin toate aleile parcului. Pollyanna, negăsind băia­tul la locul lui obişnuit, îl căută prin toate colţurile grădi­nii. Nu voia să se dea de gol. Pollyanna, cu toate că era cu doamna Carew, nu putea să-i explice nimic din cauză că Jamie nu era nicăieri.
În cele din urmă, îngheţată de frig şi puţin exasperată, doamna Carew insistă să se întoarcă acasă şi Pollyanna disperată trebui s-o urmeze.
Veniră zile triste pentru Pollyanna. Dacă ocazional era vreo zi cu soare, ea fugea în grădină, dar în zadar. Jamie nu era acolo niciodată. Ajunsese la mijlocul lunii no­iembrie şi grădina însăşi părea tristă. Arborii nu mai aveau frunze, băncile erau goale şi nu se mai vedea nici un va­poraş pe lac. Totuşi, porumbeii şi celelalte păsări erau acolo, iar vrăbiile păreau tot aşa de neliniştite pentru că masa pe care le-o dădea era mai mult tristă decît veselă, deoarece loviturile de coadă ale lui Sir Lancelot o făceau să se gîndească la tînărul care îi dăduse numele acela şi care nu era acum acolo.
Dar într-o după-amiază tristă, inevitabilul se produse. Pollyanna trecu în vestibulul de la primul etaj şi auzi voci iritate în vestibulul de jos, voci printre care recunoscu vocea Mariei, în timp ce altcineva zicea:
- Nici o afacere. Mă înţelegeţi? Vreau să văd pe fe­tiţa Pollyanna. I-am adus o scrisoare de la Sir James. Vă rog să-mi spuneţi unde o pot găsi, dacă aceasta nu vă de­ranjează prea mult.
Cu un strigăt de bucurie reţinut, Pollyanna coborî sca­ra în fugă.
- Sînt aici, iată-mă! Ce este? Jamie te-a trimis? strigă ea fără să-şi creadă ochilor.
În bucuria ei, ea mergea cu braţele deschise spre bă­iat, cînd Maria o reţinu.
- Domnişoară Pollyanna, domnişoară Pollyanna, vrei să spui că îl cunoşti pe acest cerşetor mic?
Băiatul se roşi de mînie, dar înainte ca el să riposteze, Pollyanna se interpuse energic.
- Acesta nu este un cerşetor. El face parte dintre cei mai buni prieteni ai mei. De altfel, este cel ce m-a găsit şi m-a adus acasă cînd mă pierdusem.
Apoi, întorcîndu-se către băiat, zise:
- Ce este? Jamie te-a trimis?
- Desigur. El încălzeşte salteaua de o lună.
- Ce încălzeşte?
- Încălzeşte salteaua, este în pat. Vreau să spun că este bolnav şi ar vrea să te vadă, vii?
- Bolnav? Ah! sînt atît de îngrijorată! Desigur că voi veni. Merg imediat, numai să-mi pun pălăria şi haina.
- Domnişoară Pollyanna, strigă Maria cu un ton de dezaprobare, crezi dumneata că doamna Carew te va lăsa să mergi oriunde cu un băiat necunoscut ca acesta?
- Dar acesta nu-i un necunoscut, obiectă Pollyanna. Îl cunosc de mult timp, aşa că mă duc. Eu...
- Dar ce înseamnă toate acestea? întrebă doamna Carew cu răceală, arătîndu-se în uşa salonului. Pollyanna, cine este acest băiat şi ce face aici?
Pollyanna se întoarse repede.
- O! doamnă, mă veţi lăsa să mă duc, nu-i aşa?
- Unde să te duci?
- Să facă o vizită fratelui meu, doamnă, întrerupse băiatul forţîndu-se să fie politicos. El nu mai mănîncă ni­mic şi nu m-a lăsat deloc pînă n-am venit s-o caut, zise băiatul, arătînd spre Pollyanna. Crede că dacă o va vedea se va face bine.
- Pot să mă duc, nu-i aşa? o rugă Pollyanna cu un ton plîngător.
Doamna Carew făcu ochii mari.
- Cum, să mergi tu cu băiatul acesta? Niciodată, Pollyanna. Mă mir că te mai gîndeşti o clipă la lucrul acesta.
- O! Dar aţi putea veni şi dumneavoastră cu mine, zi­se Pollyanna.
- Eu? Dar e absurd ce-mi ceri. Poţi să-i dai ceva bani băiatului acesta dacă vrei, dar...
- Mulţumesc doamnă, eu n-am venit pentru bani, zi­se băiatul cu dispreţ, aruncîndu-i o privire piezişă. Am ve­nit s-o caut.
- Da doamnă, acesta este Jerry Murphy, cel ce m-a găsit cînd mă pierdusem şi m-a adus aici. Nu mă lăsaţi să mă duc acum?
Doamna Carew dădu din cap.
- Dar el zice că Jam... celălalt băiat este bolnav şi că el doreşte să mă vadă.
Doamna Carew se aprinse de mînie.
- Pollyanna, toate lucrurile acestea sînt absurde. Mă mir că insişti să faci unele lucruri pe care ştii că nu le aprob. Nu pot să-ţi dau voie să mergi cu acest băiat! Acum încetează, te rog, nu mă mai sîcîi.
Faţa Pollyannei îşi schimbă expresia. Pe jumătate pierdută, pe jumătate exaltată, ea îşi înălţă capul şi privi drept în faţă pe doamna Carew. Tremurînd, dar hotărîtă, ea zise:
- Atunci trebuie să vă spun. Eu aş fi dorit ca dum­neavoastră să-1 fi văzut mai întîi. Dar vă voi spune totul, căci nu vreau să-1 mai pierd din nou. Eu cred, doamnă, cred că el este... Jamie!
- Jamie! Jamie al meu!
Faţa doamnei Carew devenise palidă.
- Da.
- Imposibil.
- Numele lui este Jamie şi el nu-şi cunoaşte numele de familie. Tatăl său a murit cînd băiatul avea şase ani şi nu-şi aminteşte de mama lui. Are acum, după cum crede el, doisprezece ani. L-au luat nişte oameni cînd a murit tatăl său; tatăl său era străin, nici nu a spus numele său acestor oameni şi...
Dar doamna Carew întrerupse cu un gest discursul Pollyannei. Acum era şi mai palidă, însă ochii ei se lu­minară dintr-o dată.
- Vom merge îndată, zise ea. Maria, spune-i lui Perkins să vină cu automobilul cît poate de repede. Pollyanna ia-ţi pălăria şi haina. Tinere, dacă vrei, aşteaptă aici, te rog. Noi sîntem gata să te urmăm într-o clipă, adăugă ea urcînd scara grăbită.
În hol, băiatul scoase un lung oftat de uşurare.
- Ah! murmură el încet. Ne vom urca în automobil. Sîntem de prima clasă. Vai! Ce va zice James de asta?

***

În zgomotul specific al unei limuzine luxoase, doamna Carew fugea treversînd străzile Bostonului. Faţa ei era pală şi expresia feţei temătoare. Lîngă ea era aşezată o fetiţă cu ochi vioi. Lîngă şofer era Jerry, foarte mîndru şi important, fiindcă indica direcţiile necesare şoferului, ne­mulţumit.
Cînd limuzina se opri înaintea unei uşi mizerabile pe o străduţă strimtă şi murdară, băiatul sări din maşină şi imitînd într-un mod ridicol valeţii pe care el îi observase de atîtea ori, deschise uşa automobilului şi aşteptă ca aces­te doamne să binevoiască să coboare.
Pollyanna sări prima din maşină şi privea cu surprin­dere şi tristeţe, în jur. După ea urmă doamna Carew care tremura vizibil cînd privirea i s-a oprit asupra copiilor cu genunchii goi şi murdari care ieşeau strigînd din casele vecine pentru a înconjura automobilul.
Jerry îşi mişca mîinile cu frenezie.
- Duceţi-vă în colo de aici toţi, strigă el la mulţimea copiilor. Nu vedeţi că maşina aceasta se poate pune în mişcare şi o să vă strivească? Oare v-ar plăcea acest lucru? Sînt musafirii lui Jamie.
Doamna Carew tremură din nou şi puse mîna pe umărul lui Jerry.
- El este aici? zise ea venindu-şi în fire. Băiatul nu o auzi. Luptînd cu coatele şi cu pumnii, era ocupat să croiască un drum pentru vizitatori, şi înainte ca doamna Carew să-şi dea seama cum se întîmplase aceasta, se po­meni cu băiatul şi cu Pollyanna la piciorul unei scări cu miros urît şi în stare proastă.
- Acum, zise Jerry, urcaţi încetişor aceste scări, căci sînt pline de găuri şi adesea sînt doi sau trei copii adormiţi pe trepte. Liftul nu merge astăzi, zise el vesel. Trebuie deci să urcăm pe jos.
Doamna Carew nu întîrzie să descopere găurile for­mate de scîndurile care scîrţîiau şi se lăsau sub picioarele ei; la etajul al doilea, găsi un băiat de doi ani şi jumătate jucîndu-se cu o cutie de fier, goală şi legată de o aţă. În toate părţile se deschideau uşile, cîteodată pe furiş, cîteo-dată cu zgomot, dar toate oferind privirii numai femei cu părul dezordonat sau copii cu faţa murdară. Peste tot era miros de whisky, de varză şi de rufe murdare.
Ajuns la etajul al treilea, băiatul deschise o uşă şi zise:
- Iată-ne! şi am venit în automobil! Nu este asta o intrare frumoasă, Sir James?
Erau într-o cameră mică, rece, tristă şi prost mobilată, însă foarte curată, în care se găseau: două paturi, trei sca­une stricate, o masă şi o sobă din care scăpa afară o lumi­nă slabă, anunţînd un foc neîndestulător pentru încălzitul ei. Într-unul din paturi se găsea un băiat tînăr cu obrajii roşii şi cu ochii sclipind de febră. Lîngă el stătea o femeie cu faţa palidă, încovoiată şi deformată din cauza reuma­tismului.
Doamna Carew se opri la intrarea în cameră, şi, ca şi cum ar fi voit să se mai întărească, îşi rezemă puţin spatele de perete. Pollyanna se repezi înainte scoţînd un ţipăt uşor.
- Ah, Jamie, sînt aşa de mulţumită că te-am regăsit! Nu ştii cît te-am căutat în fiecare zi! Sînt însă tristă că eşti aşa de bolnav!
Jamie surîse cu un aer de mulţumire şi-i întinse o mînă albă.
- Eu nu sînt supărat, sînt mulţumit cu toate acestea, în special pentru că boala mea mi-a adus prilejul să vii lîngă mine. De altfel acum mă simt mai bine. Mumsey, aceasta este fetiţa, ştii dumneata, care mi-a vorbit de jocul mulţumirii; şi Mumsey îl joacă şi ea, adăugă el triumfător, întorcîndu-se către Pollyanna. Mai întîi a plîns din cauză că spatele ei bolnav o împiedica a urca; apoi cînd eu am căzut bolnav a fost mulţumită că nu mai poate lucra, căci aceasta îi dădea ocazia să mă îngrijească.
În momentul acela, doamna Carew se apropie cu o privire pe jumătate speriată, pe jumătate îndrăzneaţă şi privi faţa micului invalid, întins în pat.
- Iată pe doamna Carew. Am adus-o aici ca să te vadă, zise Pollyanna cu o voce tremurătoare.
Femeia micuţă, deformată, care stătea lîngă pat se ri­dică cu greu şi îi oferi scaunul său. Doamna Carew îl primi fără să observe persoana care i-1 oferise; privirea ei era mereu fixată asupra băiatului bolnav.
- Tu te numeşti Jamie? întrebă ea cu oarecare sfor­ţare.
- Da, doamnă, răspunse băiatul privind-o drept în faţă.
- Care este numele tău de familie?
- Nu-1 ştiu.
- Nu este fiul dumitale?
Pentru prima oară, doamna Carew se îndreptă către sărmana femeie care stătea totdeauna lîngă pat:
- Nu, doamnă.
- Şi dumneata nu cunoşti numele tatălui său?
- Nu, nu l-am ştiut niciodată.
- Nu ai nimic care să fi aparţinut tatălui său şi care ar putea să conţină numele lui?
- N-a avut nimic care să valoreze osteneala de a fi păstrat, afară doar de cărţi, zise doamna Murphy, ameste-cîndu-se în vorbă. Poate aţi dori să le vedeţi! adăugă ea arătînd cu degetul spre un rînd de volume uzate care erau aranjate pe o poliţă, în cealaltă parte a camerei. Apoi, împinsă de o curiozitate de neînvins, ea întrebă: Vreţi să le vedeţi?
- Nu ştiu, murmură doamna Carew cu o voce înnă-buşită, ca şi cum s-ar ridica să se ducă să vadă cărţile.
Nu erau acolo multe, probabil vreo douăsprezece. Dar cu toate că doamna Carew o răsfoi pe fiecare dintre ele, nu găsi nici un semn. Scoţînd un oftat, se întoarse că­tre băiat şi către bătrîna femeie care o privea cu ochii în­trebători.
- Aş vrea să-mi povestiţi, amîndoi, tot ceea ce ştiţi, le zise aşezîndu-se din nou pe scaun, lîngă pat.
Şi ei i-au spus aceeaşi poveste pe care Pollyanna o auzise în grădina publică. La sfîrşit, Jamie întoarse ochii cercetători spre faţa doamnei Carew.
- Credeţi că l-aţi cunoscut pe tatăl meu? întrebă el rugător.
Doamna Carew închise ochii şi îşi ascunse capul în mîini.
- Nu ştiu, răspunse ea, nu cred.
Jamie, luîndu-şi ochii de la doamna Carew îşi aminti îndată de datoriile sale de gazdă.
- Ce frumos gest din partea dumneavoastră că aţi ve­nit! zise către Pollyanna cu recunoştinţă. Ce mai face Sir Lancelot? Te mai duci în fiecare zi să-i dai de mîncare? Apoi, fiindcă Pollyanna nu răspunse imediat, el îşi întoar­se privirea de la fetiţă, la o violetă puţin cam veştedă care se găsea într-o sticlă spartă, pe geam. Vezi tu comoara mea? Jerry a găsit-o. Nu-i aşa că-i frumoasă? Şi are şi pu­ţin miros.
Dar Pollyanna părea că n-aude. Şi privea mereu ca­mera cu nişte ochi mari, deschişi, mişcîndu-şi nervos mîinile.
- Jamie, eu nu înţeleg cum poţi să joci jocul aici, murmură ea. Nu bănuiam că poate să existe o casă aşa de inconfortabilă pentru locuit, zise tremurînd.
- Ehei! răspunse Jamie mîndru, cu un ton de supe­rioritate, ar trebui să vezi locuinţa lui Pikes de sub scară. Sînt atîtea case mult mai proaste decît aceasta. Camera aceasta are multe avantaje. Avem lumină naturală, de la soare, care pătrunde pe fereastră timp de două ore pe zi, bineînţeles cînd soarele străluceşte. Dar va trebui, fără îndoială, s-o părăsim, şi lucrul acesta ne întristează.
- S-o părăsiţi?
- Da. N-am putut să ne plătim chiria. (în ciuda cu­rajului său, vocea lui Jamie se schimbă.) Doamna Dolan, care locuieşte la parter, persoana care păstrează cărucio­rul meu, ne-a ajutat săptămîna aceasta. Dar desigur, nu va putea continua şi va trebui să plecăm, dacă Jerry nu gă­seşte mijlocul de a ne scoate din sărăcie.
- Ah! dar oare noi n-am putea...? începu Pollyanna.
Ea se opri scurt. Doamna Carew se ridică zicîndu-i:
- Vino, Pollyanna, trebuie să plecăm.
Apoi, întorcîndu-se către femeie, îi zise încet:
- Nu va fi nevoie să plecaţi. Eu vă voi trimite bani şi alimente imediat, voi discuta cazul dumneavoastră la o so­cietate de binefacere din care fac şi eu parte şi...
Femeia mică şi cocoşată se sculă, se îndreptă pe cît putu şi-i tăie vorba:
- Nu, mulţumesc, doamnă, zise cu o voce tremură­toare dar mîndră. Sîntem săraci, o ştie Dumnezeu; dar noi nu sîntem oameni care să cerşim.
- Ce prostie! răspunse doamna Carew hotărîtă. To­tuşi îi permiteţi doamnei de la parter să vă ajute. Băiatul acesta a spus-o.
- Ştiu, dar ceea ce face ea nu este o pomană. Doam­na Dolan este prietena mea. Ea ştie că sînt gata să-i fac orice serviciu, cum i-am mai făcut şi în trecut. Ajutorul prietenilor nu este o pomană. Mulţumim, dar noi nu pu­tem accepta banii dumneavoastră.
Doamna Carew încruntă sprîncenele cu un aer de su­părare. Petrecuse o oră de dezamăgire, oboseală şi triste­ţe. Nu avusese niciodată răbdare, dar acum era exasperată cu atît mai mult cu cît puterile o părăseau.
- Foarte bine; faceţi cum vreţi, zise ea cu răceală, apoi pe un ton iritat adăugă: De ce nu vă duceţi la pro­prietar? Aveţi dreptul să nu staţi cu geamurile sparte înlocuite cu hîrtie sau cu pînză. şi apoi scările pe care m-am urcat sînt aproape putrede, pot deveni periculoase.
Doamna Murphy suspină cu un aer descurajat. Faţa ei îşi reluă expresia tristă şi disperată.
- Am încercat să reclamăm, dar nu ne-a folosit la ni­mic. Noi nu vedem decît pe omul care vine să ia chiria, şi el spune că sînt prea mici ca să mai cheltuiască propri­etarul bani pentru a face reparaţii.
- Prostie! strigă doamna Carew cu toată supărarea unei femei nervoase care în sfîrşit găsise supapa disperării sale. Este ruşinos! Ba mai mult, aceasta este o violare flagrantă a legii. Care este numele celui ce colectează chi­ria şi numele proprietarului?
- Nu ştiu numele proprietarului, dar omul cu chiria este domnul Dodge.
- Dodge! Doamna Carew se întoarse iute cu o ex­presie de uimire pe faţă. Nu cumva vreţi să spuneţi Henry Dodge?
- Da, doamnă. Eu sînt sigură că el se numeşte Henry.
Un val de sînge se urcă în obrajii doamnei Carew, apoi deveni şi mai palidă ca mai înainte.
- Binee... Voi căuta să-1 văd, zise cu vocea sufocată, retrăgîndu-se. Vino Pollyanna, acum trebuie să plecăm.
Lîngă pat, Pollyanna, foarte tristă, îşi luă rămas bun de la Jamie. Avea ochii plini de lacrimi.
- Voi mai reveni. Voi reveni curînd, promise ea, grăbindu-se s-o ajungă pe doamna Carew.
Şoferul abia închise uşile, cînd îi zise:
- Scumpă doamnă Carew, vă rog să-mi spuneţi dacă acesta este Jamie! Ce bine ar fi dacă ar fi el!
- Ar fi bine, dar nu este el!
- Vai ce nenorocire! Sînteţi dumneavoastră sigură de aceasta?
Urmă un moment de linişte, apoi doamna Carew îşi acoperi faţa cu mîinile.
- Nu, nu sînt sigură, şi asta e ceva teribil, gemu ea sfîşiată de durere.
- Deci nu sînteţi sigură că este Jamie al dumnea­voastră, se rugă Pollyanna, şi să faceţi ca şi cum ar fi. Aţi putea să-1 luaţi la dumneavoastră acasă, şi...
Dar doamna Carew se întoarse hotărîtă.
- Să iau acest băiat la mine acasă, dacă nu este Jamie? Niciodată Pollyanna! N-aş putea-o face.
- Dar din moment ce dumneavoastră nu-1 puteţi ajuta pe Jamie al dumneavoastră, mi se pare că ar trebui să fiţi mulţumită să întîlniţi pe un oarecare în aceeaşi situaţie şi pe care să-1 puteţi ajuta, zise Pollyanna tremurînd.
- Destul, destul Pollyanna! gemu doamna Carew copleşită de tristeţe. Cînd mă gîndesc că el se găseşte undeva şi că poate suferă...
Un suspin isprăvi fraza ei.
- Este adevărat ce mă gîndesc eu şi ceea ce vreau să spun, răspunse Pollyanna foarte mişcată. Nu mă înţele­geţi? Dacă acest băiat este Jamie al dumneavoastră, l-aţi dori cu siguranţă; iar dacă nu este el, nu-i faceţi nici un rău celuilalt Jamie, ocupîndu-vă de acesta, căruia îi puteţi face atîta bine, redîndu-i fericirea! Şi dacă mai tîrziu veţi găsi pe Jamie al dumneavoastră, nu aţi pierdut nimic, ci aţi fi făcut fericiţi doi băieţi în loc de unul şi...
Dar doamna Carew o întrerupse din nou:
- Destul Pollyanna, destul; mă voi mai gîndi.
Cu ochii plini de lacrimi, Pollyanna se aşeză la locul ei. Făcu un mare efort să rămînă un minut liniştită. Apoi cum vorbele voiau neapărat să-i iasă din gură, zise:
- Ce casă tristă era acolo! Aş fi vrut ca proprietarul acelei case să locuiască el însuşi acolo; ar vedea el atunci de ce viaţă s-ar bucura!
Doamna Carew se ridică deodată. Faţa ei se schimbă complet.
- Opreşte-te, Pollyanna! Poate că nu ştie... Sînt sigu­ră că nu ştie că are o astfel de casă. Situaţia aceasta se va schimba, se va schimba îndată.
- Proprietarul este oare o femeie? O cunoaşteţi? Cu­noaşteţi pe cel ce ia chiria?
- Da, zise doamna Carew, muşcîndu-şi buzele. O cu­nosc şi cunosc şi pe cel ce strînge chiria.
- Ah! sînt aşa de mulţumită, zise Pollyanna, răsuflînd satisfăcută. Atunci totul va fi bine.
- Desigur, totul va merge mai bine, răspunse doam­na Carew cu hotărîre, cînd automobilul se opri înaintea casei.
Vorbise ca una care ştia ce spune. Şi poate ştia mai bine decît putea să bănuiască Pollyanna, căci chiar în acea seara, înainte de a merge la culcare, o scrisoare scrisă, cu mîna sa adresată lui Henry Dodge, îl anunţa să vină cît de
repede să hotărască asupra aranjamentelor şi reparaţiilor ce trebuiesc făcute într-o casă care-i aparţinea.

***

Doamna Carew îşi făcuse datoria în ceea ce priveşte chestiunea reparaţiilor şi a îmbunătăţirilor, aşa că acum considera chestiunea închisă. Dorea s-o uite. Băiatul nu era Jamie, nu putea fi Jamie. Astfel voia să-şi alunge lu­crul acesta din minte. Totuşi abia acum doamna Carew se găsea în faţa unei bariere de neschimbat; gîndul acesta re­fuza să se depărteze din mintea ei. În toate zilele avea în faţa ochilor acea odăiţă goală şi faţa gînditoare a băiatului, în toate zilele auzea în urechi aceste cuvinte care-i rupeau inima: "Dacă totuşi el era Jamie?"
În cele din urmă se hotărî să-i scrie sorei sale şi să-i povestească toată istoria aceasta.

Nu mai trebuie să-ţi spun, scria ea după ce povestise simplu faptele, că acest rău din partea mea ar putea să te tortureze şi pe tine şi să-ţi deştepte în minte o falsă speranţă. Sînt sigură că nu e el, şi cu toate acestea, chiar scriind acest cuvînt, încerc un sentiment de îndoială, nu sînt sigură. Pen­tru aceasta îţi cer să vii, te rog mult să faci aceasta; trebuie să-l vezi. Eu mă întreb, oh, mă întreb ce-o să zici. Este ade­vărat că n-am văzut pe Jamie al nostru de cînd avea patru ani, dar acum trebuie să aibă doisprezece. Acest băiat are aceeaşi vîrstă. Părul ca şi ochii lui se aseamănă cu aceia ai copilului nostru.
Este olog, dar aceasta din cauza unui accident care i s-a întîmplat acum şase ani şi starea lui s-a agravat şi mai mult într-un al doilea accident, întîmplat după alţi patru ani. O descriere cît de puţin exactă a tatălui său îmi pare imposibil să obţin de la el; dar, ceea ce am putut afla, nu este nici pentru, nici contra soţului sărmanei noastre Doris.
Î/ numeau "profesorul", era străin şi se pare că nu avea decît nişte cărţi. Aceasta poate însemna ceva sau chiar nimic. John Kent era într-adevăr străin şi avea gusturi de boem. Dacă el avea grijă de cărţi sau nu, nu-mi amintesc. Dar tu? Desigur, titlul de "profesor" poate şi l-a asumat sau i l-au dat alţii. în ceea ce priveşte acest băiat, nu ştiu, nu ştiu, dar sper că tu vei şti.

A ta soră, Ruth

Della veni imediat şi tot imediat merse să vadă băia­tul; dar nici ea nu se putu pronunţa. Chiar în această si­tuaţie, Pollyanna găsi un mijloc satisfăcător de a ieşi din încurcătură.
- Dar de ce nu-1 luaţi la dumneavoastră acasă? pro­puse sorei doamnei Carew. De ce să nu-1 adoptaţi? Ar fi o mare bucurie pentru el, copil sărman şi...
Dar doamna Carew tremura şi nu o mai lăsă să con­tinue.
- Nu pot, nu, nu pot! Eu vreau pe Jamie al meu şi nu un altul...
Cu un suspin adînc, Della părăsi proiectul ei şi se în­toarse înapoi la sanatoriu.
Dacă doamna Carew îşi închipuia că această hotărîre i-a curmat orice frămîntare, se înşela amarnic, deoarece zilele ei erau tot mai agitate şi nopţile fără somn. Pe dea­supra avu şi oarecare dificultăţi cu Pollyanna. Fetiţa de­venise... mai insistentă. Pentru prima dată în viaţa ei se găsise faţă în faţă cu adevărata sărăcie. Cunoştea acum oameni care nu aveau ce să mănînce, care purtau haine zdrenţuite şi care trăiau în camere întunecoase, mici şi murdare. Primul său îndemn era de a-i ajuta. Cu doamna Carew făcuse două vizite la Jamie şi se bucură să constate îmbunătăţirile realizate, după ce omul numit Dodge se ocupase de acest caz. Dar pentru ea nu era decît o picătură de apă într-un lac. Mai erau încă ceilalţi oameni bol­navi, toate femeile nenorocite şi toţi aceşti copii dezbră­caţi din stradă şi vecinii lui Jamie. Încrezătoare, ea implo­ră şi pentru ei ajutorul doamnei Carew.
Doamna Carew îşi exprima aproape în gura mare mi­rarea. Nu pierdea ocazia, cu toate că-şi cam pierduse răb­darea, să explice că nu avea nici un gînd de a da şi alte aju­toare pe străduţa lui Murphy, şi că nu avea nici o dorinţă să facă aceasta.
Îşi îndeplinise toate obligaţiile sale şi fusese chiar destul de generoasă, oricum putea s-o spună, în ceea ce făcuse pentru locuinţa lui Jamie şi Murphy. Nu se simţea obligată să spună că locuinţa îi aparţinea. Explică însă Pollyannei că existau instituţii de binefacere, al căror scop era să ajute pe săracii care meritau ajutor şi că aceste in­stituţii făceau daruri dese şi în toată libertatea.
Dar Pollyanna nu se lăsă convinsă.
- Nu văd, zicea ea, de ce este mai bine să se unească un număr de persoane ca să facă ceea ce ar putea face fie­care în parte. Mi-ar plăcea mai mult să-i dau cu mîna mea o carte, cadou lui Jamie, decît să-i dea acest cadou o soci­etate oarecare; şi ştiu că şi lui i-ar plăcea mai mult s-o ia de la mine.
- E posibil să fie aşa cum spui, răspunse doamna Carew, obosită şi puţin exasperată. Dar, adăugă ea drept răspuns la nedumerirea ce se citea pe faţa Pollyannei, es­te puţin probabil că, dacă m-aş oferi să-i ajut pe aceşti oameni, ei n-ar primi. Tu îţi aminteşti cum doamna Murphy a refuzat să mă lase să-i trimit hrană şi îmbră­căminte în timp ce primea bucuroasă ajutor de la vecina ei de la parter.
- Da ştiu, răspunse Pollyanna oftînd şi întorcîndu-se. Sînt lucruri pe care nu le pot înţelege. Mi se pare însă că nu este drept ca noi să avem atîtea lucruri frumoase, în timp ce alţii n-au aproape nimic.
Pe măsură ce zilele treceau, aceste sentimente păreau că se accentuează în loc să se micşoreze. Atît întrebări­le pe care le punea, cît şi comentariile pe care le făcea erau departe de a fi un repaus pentru doamna Carew. Pollyanna merse cu gîndul pînă la a crede că jocul mul­ţumirii era aproape imposibil în astfel de condiţii, căci ea zicea:
- Nu văd ce motiv ar avea să se bucure aceşti oameni săraci. Desigur, noi putem fi mulţumiţi pentru că nu sîntem aşa de săraci ca ei, însă, cînd mă gîndesc la ei, cu atît sînt mai tristă din cauza lor şi nu mai pot să mă bucur. De­sigur, putem să fim mulţumiţi pentru că sînt săraci pe care putem să-i ajutăm, dar dacă nu-i ajutăm, ce motiv de mul­ţumire ne mai rămîne?
Ea se adresă îndeosebi doamnei Carew, care, chinuită întotdeauna de viziunea lui Jamie care era, şi, de a lui Jamie care ar putea fi, devenea din ce în ce tot mai neli­niştită, rea şi disperată. Apropierea Crăciunului nu redu­cea cu nimic din neliniştea Pollyannei. Toate micile jucării parcă o plictiseau, parcă toate o duceau cu gîndul la un copil fără picioare.
În fine, înainte cu o săptămînă de Crăciun, în sufletul doamnei Carew se dădu ultima bătălie cu ea însăşi. Hotărîtă, dar fără nici o urmă de veselie pe chip, dădu ordin Mariei şi o chemă şi pe Pollyanna.
- Pollyanna, începu ea aproape brusc, m-am hotărît să-1 iau pe Jamie. Îndată va veni maşina. Mă duc să-1 caut şi să-1 aduc aici. Dacă îţi face plăcere, poţi veni cu mine.
Figura Pollyannei se însenină.
- Oh! Oh! Oh! ce mulţumită sînt! Sînt aşa de mulţu­mită că aş vrea să plîng! Doamnă Carew, de ce atunci cînd cineva este prea fericit îi vine să plîngă?
- Nu ştiu, Pollyanna, răspunse doamna Carew foar­te abătută. În ochii ei nu se putea citi nici o licărire de bucurie.
Odată ajunsă în odăiţa lui Murphy, doamna Carew nu vorbi aproape nimic despre ceea ce gîndea. În cîteva fraze scurte spuse istoria lui Jamie cel pierdut şi speranţa pe care o avea că acest Jamie a lui Mumsey ar putea fi al ei. Nu-şi ascundea îndoiala, dar zise că s-a hotărît să-1 ducă la ea acasă şi să-i ofere toate avantajele posibile. Apoi cu un aer puţin mai degajat îi povesti în amănunţime planurile ce le făcuse pentru el.
La piciorul patului, doamna Murphy asculta plîngînd încet. În mijlocul casei, Jerry, cu ochii dilataţi, emitea din cînd în cînd cîte un "Bravo! Puteţi crede aceasta?" În acest timp, Jamie, culcat în patul lui, asculta, mai întîi ca unul care ştia că în curînd i se vor deschide porţile paradisului; apoi treptat, pe măsură ce doamna Carew vorbea, faţa lui îşi schimba expresia, şi foarte încet închidea ochii şi îşi în­torcea faţa.
Cînd doamna Carew isprăvi de vorbit, urmă o linişte lungă pînă ca Jamie să răspundă. Se văzu atunci că faţa îi era foarte palidă, iar ochii îi erau scăldaţi în lacrimi.
- Mulţumesc, doamnă, dar nu pot veni la dumnea­voastră, zise el foarte simplu.
- Nu poţi? repetă doamna Carew, de parcă s-ar fi în­doit de ce auzise.
- Jamie! strigă Pollyanna.
- Ah! copile, ce muscă te ciupeşte? bombăni Jerry apropiindu-se.
- M-am gîndit la toate, zise Jamie sufocîndu-se. Nu-mi lăsaţi mie dreptul de a refuza? Credeţi că eu nu ştiu ce refuz?
Apoi întorcîndu-se spre doamna Carew, cu ochii înlă­crimaţi zise:
- Nu pot să vă las să faceţi toate acestea pentru mi­ne. Dacă dumneavoastră m-aţi iubi, s-ar schimba lucrurile, dar dumneavoastră nu mă iubiţi, nu, nu asta se numeşte iubire.
- Este adevărat. Dar... dar, începu doamna Carew uşor.
- Şi eu nu sînt ca alţi băieţi care pot merge, între­rupse sărmanul băiat, arzînd de febră. Vă veţi sătura repe­de cu mine, eu voi observa aceasta şi n-aş vrea, n-aş putea să vă fiu o astfel de povară. Fără îndoială, dacă m-aţi iubi ca Mumsey..., el scoase un sughiţ şi întoarse capul. Nu sînt Jamie pe care îl căutaţi; nu pot merge.
Zicînd aceste cuvinte, închise pumnul aşa de tare încît articulaţiile îi deveniseră albe. Urmă un moment de liniş­te, apoi foarte liniştită doamna Carew se sculă. Faţa ei în­cepuse să pălească.
- Vino, Pollyanna, a fost tot ce a putut spune.
- Ei bine, eşti un nebun de legat! bîigui Jerry Murphy, băiatului culcat în pat.
Dar băiatul plîngea aşa de tare ca şi cînd uşa închizîn-du-se, i-ar fi închis pentru totdeauna intrarea în Paradis.

***

Doamna Carew era foarte supărată. Luptase pînă să se hotărască să-1 aducă acasă la ea pe acest copil olog, iar acum, văzîndu-se refuzată, îi părea o lovitură de nesupor­tat. Nu era obişnuită ca dorinţele ei să-i fie refuzate şi in­vitaţiile neluate în seamă. Ba mai mult, acum cînd nu 1-a putut convinge pe tînărul băiat să vină la ea, abia acum bănuiala că s-ar putea ca el să fie adevăratul Jamie îi stîrnea o teamă teribilă în suflet. Faptul că băiatul ghicise sta­rea ei de spirit şi că motivase refuzul ei prin aceea că "nu-1 iubeşte", îi încurcase toate socotelile. Acum îşi zicea cu hotărîre în sinea ei că nu se va mai îngriji de el, că nu era deci fiul sorei sale, şi că dorea să uite totul în privinţa aceasta.
Dar nu uita nimic şi cu cît încerca să se convingă că nu era nici o legătură de rudenie între ei, şi că nu avea nici o răspundere faţă de el, cu atît mai mult această legătură de înrudire şi de răspundere se afirma sub forma unei în­doieli plină de teamă, şi cu cît încerca să-şi îndrepte gîndurile spre alte lucruri, cu atît mai mult avea viziunea unui băiat tînăr cu ochii întrebători într-o odăiţă sărăcăcios mo­bilată.
Apoi, mai era Pollyanna. Se vedea bine că Pollyanna nu mai era cea de odinioară. Complet deprimată, rătăcea prin casă şi nu mai era interesată de nimic.
- Oh, nu, nu sînt bolnavă, răspundea cînd o întreba sau cînd i se făceau unele observaţii.
- Atunci, ce ai?
- Nimic. Numai mă gîndesc la Jamie, mă înţelegi, şi mă gîndesc că el nu se bucură de aceste lucruri frumoase: covoare, tablouri, perdele.
Tot aşa mergea şi cu mîncarea: Pollyanna pierduse pofta de mîncare, ba încă nici nu-şi spunea durerea.
- Oh, nu, zicea ea oftînd tristă. Dar nu mi-e foame. Cînd încep să mă gîndesc la Jamie care nu are decît nuci şi pîine goală, atunci nu mai am poftă.
Împinsă de un sentiment pe care nu-1 mărturisea şi determinată de a aduce cu orice preţ o schimbare în sufle­tul Pollyannei, doamna Carew comandă un brad mare de tot, două duzini de ghirlande şi o sumedenie de jucării şi păpuşi pentru a împodobi pomul. Pentru prima dată după mulţi ani, casa întreagă, de la cel mai mare la cel mai mic, a luat parte la decorarea pomului de Crăciun.
Era o adevărată sărbătoare, căci doamna Carew îi spusese Pollyannei că are voie să invite şase din prietenele ei de la şcoală pentru ajunul Crăciunului.
Totodată, această serbare produse mai multă tristeţe decît bucurie, căci vederea luminărilor care produceau o lumină frumoasă o făcu pe Pollyanna să înceapă să suspine.
- Ei bine, Pollyanna, zise doamna Carew, ce ai?
- Nimic, răspunse fetiţa suspinînd. Numai că lucru­rile acestea frumoase mă fac să plîng. Mă gîndeam cît de fericit ar fi fost Jamie să vadă toate acestea.
Atunci doamna Carew îşi pierdu orice răbdare.
- Jamie, Jamie, Jamie! strigă ea. Pollyanna, nu s-ar putea să încetezi a-mi împuia capul cu acest băiat? Tu ştii foarte bine că nu-i vina mea că el nu este aici. De altfel, ce te faci tu cu jocul tău? Eu găsesc că ar fi o idee excelentă să-1 joci acum.
- Îl joc, bîigui Pollyanna. Dar asta e ceva ce nu înţe­leg, în astfel de împrejurări n-am reuşit să-1 joc vreodată. Mai înainte, cînd eram mulţumită de ceva, eram fericită. Dar acum cînd mă gîndesc la Jamie...
Dar doamna Carew, cu un gest de descurajare, se în­toarse fără a mai spune un cuvînt.
A treia zi de Crăciun se întîmplă un lucru uimitor: pentru un timp oarecare, Pollyanna aproape uită de Jamie. Doamna Carew o duse cu dînsa să facă o plimba­re prin diferite magazine. Pollyanna văzu după tejghea o figură care i se părea oarecum familiară. Pentru o clipă o privi curios, apoi scoţînd un strigăt se repezi la ea.
- O! tu eşti? Da, desigur, tu eşti! îi vorbi plină de bu­curie unei fetiţe care aranja şiraguri de mărgele roz. Sînt aşa de mulţumită că te văd.
Fetiţa o privi pe Pollyanna cu mirare. Dar aproape imediat, faţa ei întunecată se lumină cu un surîs.
- Nu-i aşa că tu eşti fetiţa din grădina publică?
- Da. Sînt aşa de mulţumită că îţi aduci aminte de mi­ne! Dar n-ai mai venit acolo. Te-am căutat de multe ori.
- N-am putut. Am avut multe de făcut, am fost foarte ocupată. În după-amiaza cînd ne-am văzut, era ultima mea zi de concediu şi... Aceasta costă un dolar, doamnă, zise ea răspunzînd la întrebarea unei doamne bătrîne cu o faţă plăcută, care voia să cumpere nişte mărgele negre şi albe...
- Un dolar? Hm!
Doamna luă şiragul, se mai gîndi, apoi îl puse la loc, oftînd. Imediat după ea, veniră două fete tinere şi vesele, care rîzînd şi glumind priveau un material de catifea roşie lucrată cu perle. Cînd plecară şi acestea, Pollyanna scoase un oftat de mulţumire.
- Aceasta faci tu toată ziua? Ce mulţumită trebuie să fii, că ai ales această ocupaţie!
- Mulţumită?
- Da. Trebuie să fie foarte plăcut să cunoşti atîta lu­me, atîtea persoane diferite. Poţi să le şi vorbeşti. Mie mi-ar plăcea aceasta.
- Ţi-ar plăcea? zise fata ridicîndu-se din dosul vitri­nei. Ei bine, draga mea, dacă ai şti pe jumătate... Aceasta este un dolar, doamnă, zise ea drept răspuns la întrebarea unei doamne care cerea un şirag de galbeni montat în ca­tifea, care era expus.
- Ei bine, era timpul să-mi răspunzi, zise doamna sar­castic. Am întrebat de două ori de preţ.
- Nu v-am auzit, doamnă.
- Nu primesc această scuză, trebuie să auzi, pentru aceasta eşti plătită, nu-i aşa? Cît costă şiragul acesta negru?
- Cinci dolari.
- Dar acesta albastru?
- Şapte dolari.
- Fii mai politicoasă, domnişoară, şi nu-mi răspunde aşa de scurt, sau vrei să te reclam? Arată-mi acest sorti­ment de şiraguri roz.
Vînzătoarea deschise gura, apoi o închise, iar ochii ei scînteiau şi mîinile îi tremurau. Doamna se opri la cinci şi­raguri, se interesă de preţul a patru din ele, apoi plecă zicînd:
- Nu văd nimic care să fie convenabil.
- Ei bine, zise tînăra vînzătoare cu o voce tremurîndă către Pollyanna, ce mai ai de spus despre meseria mea? Ai vreun motiv pentru a putea fi mulţumită?
Pollyanna rîse nervos.
- Ce indispusă era doamna! Dar totuşi era amuzant, nu crezi? Totuşi poţi să fii mulţumită că nu toate doamne­le sînt aşa.
- Probabil, zise vînzătoarea cu un surîs uşor. Dar pot să-ţi spun, draga mea, că jocul mulţumirii de care mi-ai vorbit în grădină poate fi plăcut pentru tine, dar... Ea tre­bui să întrerupă încă o dată pentru a răspunde cu un ton degajat: cinci dolari, doamnă, la o întrebare care îi fusese pusă de dincolo de tejghea.
- Totdeauna eşti aşa abătută? întrebă Pollyanna cînd tînăra vînzătoare rămase singură, fără clienţi.
- Pot să-ţi spun că de cînd nu ne-am văzut n-am fost liberă decît patru, cinci zile, răspunse tînăra fată cu atîta amărăciune în voce, încît Pollyanna rămase pe gînduri.
- Dar în zilele Crăciunului n-ai avut şi tu vreo bu­curie?
- A! da, am stat în pat toată ziua cu picioarele în bandaje şi am citit patru ziare şi o revistă. Seara însă, a trebuit să caut un restaurant ieftin.
- Dar ce aveai la picioare?
- Degeraturi; mi-au degerat degetele de la picioare din cauză că am stat în capul oaselor, toată ziua cu ocazia sezonului de Crăciun.
- Vai! zise Pollyanna cu simpatie, şi tu n-ai avut nici un fel de pom de Crăciun, absolut nici un fel? Cît de mult aş fi vrut să vii să-1 vezi pe al meu, adăugă ea oftînd. Era aşa de frumos..., dar încă nu-i prea tîrziu, ai putea să-1 vezi, zise ea veselă. Vino în seara aceasta sau mîine sea­ră şi...
- Pollyanna, întrerupse doamna Carew cu tonul ei cel mai rece posibil, ce înseamnă aceasta?
Pollyanna se întoarse cu un strigăt reţinut, dar vesel.
- Vai, doamnă Carew, îmi pare aşa de bine că aţi venit. Iată o tînăra fată pe care am întîlnit-o în grădina publică. Este singură şi nu cunoaşte pe nimeni. Tatăl ei este pastor misionar ca şi al meu şi trăieşte încă. Ea n-a avut pom de Crăciun şi pe deasupra a şi fost bolnavă de picioare şi a avut o masă sărăcăcioasă; aş dori să-1 vadă pe al meu. Am rugat-o să vină în seara aceasta sau mîine sea­ră. Dumneavoastră o să-mi permiteţi să reaprind pomul, nu-i aşa?
- Bine, zise doamna Carew cu un ton de deza­probare.
Tînăra fată de după tejghea o întrerupse cu un glas tot aşa de rece ca al doamnei Carew, spunînd:
- Nu fiţi neliniştită, doamnă, n-am de gînd să accept propunerea.
- Vai, dar te rog, zise Pollyanna, nu ştii cît de mult aş vrea să vii, şi...
- Am observat că doamnei nu-i face plăcere să mă invite, zise tînăra vînzătoare puţin cam răutăcioasă.
Doamna Carew se roşi de mînie şi se întoarse să ple­ce, dar Pollyanna, apucînd-o de braţ, o reţinu.
- O! Dînsa doreşte să vii, zise Pollyanna. Nici nu ştii cît este de bună şi cîţi bani dă dînsa la societăţile de bine­facere, sau pentru alte scopuri.
- Pollyanna! strigă tare doamna Carew.
Cînd dădu să se îndepărteze, fuse reţinută de dispre­ţul ce-1 arăta vocea vînzătoarei.
- O, da, ştiu că sînt persoane care donează pentru opere de binefacere. Desigur, este bine, n-am nimic de spus. Numai că adeseori mă mir că nu s-a găsit încă nime­ni care să ajute tinerele fete înainte de a fi căzut în pră­pastie. Probabil că nici nu o să se găsească nimeni pentru aceasta! Vai! ce-am zis? strigă ea.
Apoi foarte degajată, se întoarse spre o tînăra care se oprise în faţa tejghelei şi care voia să cumpere un şirag de perle:
- Costă cinci dolari doamnă.
Atît mai auzi doamna Carew înainte să iasă din maga­zin, urmată de Pollyanna.

***

Era un proiect admirabil. Pollyanna îl făcuse în cinci minute şi-1 aduse la cunoştinţa doamnei Carew. Dînsa nu-1 găsi aşa de grozav şi i-o spuse Pollyannei deschis.
- O, dar eu sînt sigură că invitatei îi va plăcea, adă­ugă Pollyanna, ca răspuns la observaţiile doamnei Carew. Avem timp pînă în ajunul anului nou şi ea va fi aşa de fericită!
- Vai ce copilă imposibilă eşti! Uiţi că nici măcar nu-i ştii numele.
- Da, este adevărat. N-are nici o importanţă, căci eu o cunosc aşa de bine, zise Pollyanna surîzînd. Am avut cu ea o conversaţie foarte interesantă în grădina publică, într-o după-amiază. Mi-a povestit cît este de singură şi îmi spunea că locul unde cineva se simte mai stingher este tot în oraşele cu multă populaţie, pentru că nimeni nu-ţi dă nici o atenţie. Dar era cineva care i-a dat prea multă aten­ţie, mi-a spus ea. Acela venise în grădină pentru ea, s-o conducă nu ştiu unde; era un tînăr gentlemen tare fru­mos, dar n-am înţeles din discuţia lor de ce s-a înfuriat. Oamenii nu mai sînt frumoşi cînd se supără. Dar nu-i aşa că îmi veţi da voie să am pom de Crăciun şi veţi invita pe această tînără şi pe Jamie? Acum este mai bine şi va putea veni. Desigur, îl va aduce Jerry, dar avem nevoie şi de Jerry.
- Jerry, aşa, singur! zise doamna Carew ironic. Dar de ce te opreşti la Jerry? Eu sînt sigură că Jerry are o mul­ţime de prieteni care ar vrea să vină. şi...
- O! Doamnă, pot să-i invit şi pe ei? răspunse Pollyanna cu o bucurie nespusă. Vai ce bună sînteţi, bună, bună de tot! Cît de mult ţinea la aceasta!
Doamna Carew rămase înmărmurită şi total nemulţu­mită de reacţia Pollyannei.
- Nu, nu Pollyanna. Eu... începu ea să protesteze.
Pollyanna, însă, întrerupînd-o, se grăbea să vorbească din nou de bunătatea doamnei Carew.
- Dumneavoastră sînteţi într-adevăr bună, cea mai bună fiinţă care există, şi n-aş îngădui cuiva să mă contra­zică. Voi face o invitaţie splendidă. Vom avea aici pe Tommy Dolan şi pe sora sa Jenny, precum şi pe cele două surori MacDonald, cele trei fetiţe al căror nume nu-1 cu­nosc, care însă locuiesc în casa lui Murphy şi încă mulţi alţii dacă avem locuri destule. Gîndiţi-vă ce fericiţi vor fi toţi aceştia cînd le voi spune. Într-adevăr, doamnă, n-am avut niciodată o bucurie mai mare decît cea pe care mi-o faceţi dumneavoastră acum! Oare la o bucurie atît de ma­re nu trebuie să ia parte şi musafirii mei?
Şi astfel doamna Carew, care n-ar fi crezut vreodată că ar fi cu putinţă una ca asta, murmură un "Da" care ştia dînsa că o obligă să ofere o serbare de Anul Nou copii­lor de pe străduţa lui Murphy şi unei tinere vînzătoare al cărui nume nici nu-1 ştia. Poate că în inima doamnei Carew se găsea o speranţă nemărturisită că din toate aces­tea s-ar putea să-şi găsească pacea sufletului, după care ofta şi suspina de multă vreme.
Doamna Carew făcea o mulţime de planuri şi de com­binaţii în centrul cărora era Pollyanna şi serbarea ei. Scri­se destul de confuz sorei sale despre chestiunea aceasta, încheind astfel:
"Nu ştiu ce trebuie să fac, dar bănuiesc că e bine dacă procedez aşa. Nu-i nici o posibilitate de a proceda altfel. Desigur, dacă Pollyanna ar începe să predice... Dar lucrul acesta nu s-a întîmplat încă; în consecinţă, nu pot s-o ex­pediez înapoi."
Citind scrisoarea aceasta, expediată pe adresa de la sanatoriu, Della rîse de concluzia ei.
- Nu, în adevăr, n-a predicat încă, îşi zise Della. Să fie binecuvîntată. Cu toate acestea, tu Ruth Carew, tu în persoană dai două serbări de Crăciun în casa ta care mai înainte avea aparenţa unui sicriu, iar acum e decorată de sus pînă jos. Şi totuşi Pollyanna n-a predicat încă. Nu, n-a predicat.
Serbarea a avut un mare succes. Chiar doamna Carew a admis acest lucru. Jamie în căruciorul lui, Jerry cu vo­cabularul său aşa de expresiv şi tînăra fată al cărei nu­me era Sadie Dean au făcut toate sforţările să-i distreze pe ceilalţi. Sadie Dean, spre surprinderea tuturor şi, poa­te, spre mirarea ei însăşi, s-a dovedit a fi foarte pricepu­tă în a juca jocuri plăcute, şi jocurile acestea împreună cu povestirile lui Jamie şi copilăriile lui Jerry i-au făcut pe toţi să se amuze, toţi erau bine dispuşi, înainte să fie pu­să masa; apoi generozitatea cu care s-au împărţit darurile au făcut ca fiecare musafir să se întoarcă încîntat la el acasă.
Jamie şi Jerry au plecat cei din urmă. Băiatul olog pri­vi în jurul lui cu atenţie, dar nimeni nu-1 luă în seamă. însă doamna Carew îi şopti la ureche:
- Ei, Jamie, ţi-ai schimbat părerea?
Băiatul stătu o clipă la îndoială:
- Dacă s-ar putea să fie totdeauna ca în seara aceas­ta, poate... zise el oftînd. Dar asta nu este cu putinţă.
Dacă cumva şi-a închipuit că odată cu revelionul se va isprăvi şi discursul Pollyannei despre Sadie Dean s-a înşe­lat, căci chiar de a doua zi de dimineaţă, Pollyanna începu din nou să vorbească despre ea.
- Şi sînt aşa de mulţumită c-am regăsit-o; căci fără nici o îndoială o veţi iubi pentru că este în adevăr un alt mijloc de a iubi pe nepotul dumneavoastră.
Doamna Carew îşi reţinu respiraţia şi manifestă un fel de tulburare. Această credinţă de nezdruncinat în bună­tatea inimii sale, o dezarma. În acelaşi timp, era foarte greu s-o dezamăgeşti pe Pollyanna, care o privea cu nişte ochi plini de încredere şi de bucurie.
- Ei bine, Pollyanna, obiectă dînsa luptînd contra unor porniri lăuntrice, eu spun că această fată nu poate fi tot una cu Jamie.
- O, ştiu bine asta, răspunse Pollyanna cu simpatie. Dar ea se aseamănă cu Jamie. La fel ca el, ea n-are pe nimeni aici care s-o iubească şi să aibă grijă de ea. Mi se pare că de cîte ori vă veţi gîndi la Jamie va trebui să vă gîndiţi că este cineva pe care să-1 puteţi ajuta, tot aşa cum vă gîndiţi că se va găsi cineva să aibă grijă de Jamie, acolo unde se găseşte el.
Doamna Carew tremură şi scoase un oftat uşor.
- Dar eu doresc pe Jamie al meu, zise ea cu o tristeţe adîncă.
Pollyanna o privi cu ochii plini de compătimire şi în­ţelegere.
- Da, înţeleg, prezenţa băiatului. Domnul Pendleton mi-a explicat, dumneavoastră aţi avut "mînă de femeie".
- Mînă de femeie?
- Da, pentru a vă face un cămin. Pentru aceasta voia să mă ia pe mine, dar eu am găsit pe Jimmy şi el 1-a adop­tat în locul meu.
- Jimmy?
Doamna Carew o privi cu o oarecare expresie pe care o avea totdeauna cînd se vorbea în faţa ei de un nume asemănător cu al nepotului ei.
- Da, Jimmy Bean.
- Oh!... Bean, zise doamna Carew, luîndu-şi înfăţi­şarea obişnuită.
- Da. El era într-un azil de orfani şi a plecat de acolo. Eu l-am găsit. Îmi spunea că vrea o altă soartă şi că vrea să aibă şi el o mamă. N-am putut să-i găsesc o mamă, dar i-am găsit pe domnul Pendleton care 1-a adoptat. Acum se numeşte Jimmy Pendleton.
- Dar mai înainte se numea Bean.
- Da, Bean.
- Oh! zise doamna Carew, scoţînd un oftat adînc.
In timpul zilelor ce urmară după sărbători, doamna Carew văzu adesea pe Sadie Dean. Mai văzu adesea şi pe Jamie, căci, într-un fel sau altul, Pollyanna reuşea să-i a-ducă acasă.
Dacă doamna Carew îşi dădea seama, ea învăţa multe lucruri la care nici nu se gîndise mai înainte atunci cînd stătea închisă în casă după ce dăduse ordin Mariei să nu primească pe nimeni. Acum ştia ce înseamnă pentru o fată tînără să trăiască într-un oraş mare, să muncească pentru a-şi cîştiga pîinea fără ca cineva să aibă grijă de ea, în afară de cei ce-i stăteau în cale avînd alte gînduri.
- Ce voiai să-mi spui în ziua cînd te-am văzut la ma­gazin, cînd era vorba de ajutorarea tinerelor fete? întrebă ea într-o seară pe Sadie Dean.
Sadie se roşi.
- Cred că am fost prea repezită, răspunse ea scuzîn-du-se. Asta pentru că am cunoscut o tînără fată şi mă gîndeam la ea. Ea era venită din acelaşi loc ca şi mine, era frumoasă şi bună, dar nu era hotărîtă. Timp de un an am locuit împreună, împărţind aceeaşi cameră. Ne pregăteam mîncarea singure în grabă sau luam o masă sărăcăcioasă la acelaşi restaurant. Camera noastră nu era tocmai plăcută; vara era prea caldă şi iarna prea rece, iar gazul care ilu­mina era aşa de slab încît nu puteam nici coase, nici citi. Adesea eram aşa de obosite că nu mai eram în stare să facem nimic. De altfel, deasupra noastră era un plafon ca­re se crăpase şi cineva mergea continuu prin cameră, iar la etajul de jos, un oarecare învăţa să cînte la trompetă.
Cîteodată, mai ales de Crăciun sau de alte sărbători, ne plimbam pe această Cale sau pe alte străzi, căutînd să vedem ferestre ale căror perdele să fie trase la o parte, pentru a putea privi interiorul casei. Vă puteţi închipui, ne simţeam aşa de singure mai ales de sărbători şi ne făcea deosebită plăcere să vedem case locuite, iluminate ca lu­mea şi cu copii care se joacă. Apoi ne simţeam şi mai triste fiind străine şi lipsite de orice bucurie. Aveam nevoie de distracţie şi, încet, încet, prietena mea a găsit-o.
Pentru a încheia, vă voi spune că într-o zi ne-am sepa­rat; ea s-a dus urmîndu-şi drumul său, iar eu pe al meu. Îi făcusem observaţie că nu-mi plac persoanele cu care se întîlnea adesea. S-a supărat şi ne-am despărţit. N-am mai văzut-o doi ani. Într-o zi am primit o scrisoare de la ea. M-am dus s-o văd luna trecută. Am găsit-o într-unul din acele localuri de refugiu care sînt localuri foarte plăcute, cu covoare frumoase, tablouri minunate, plante, flori, căr­ţi, un pian, şi tot confortul posibil. Prietena mea învăţase stenografia şi avea nevoie de un serviciu. Fiecare era bun cu ea şi dorea s-o ajute în tot felul. Într-o zi mi-a zis:
"Sadie, dacă ar fi avut cineva grijă de mine şi m-ar fi ajutat cînd eram încă o fată tînără şi cinstită care muncea din greu şi cu o leafă pe cît se poate de proastă, n-aş fi venit aici şi aceste doamne n-ar fi avut nevoie să mă ajute atîta acum".
N-am uitat niciodată vorbele ei. Asta nu înseamnă că aş critica operele de redresare morală, fiindcă ele sînt ne­cesare. Numai mă gîndesc că ar fi mult mai bine dacă s-ar găsi cineva să se intereseze mai degrabă de fetele tinere şi cinstite, înainte să fie nevoie de redresarea lor morală.
- Dar eu credeam că se găsesc "oameni" şi asociaţii care se ocupă de tinerele fete, zise doamna Carew cu o voce pe care prietenii săi nu o recunoşteau.
- Da, sînt. Dar le-aţi vizitat vreodată?
- Nu, nu, dar le-am dat bani. Sadie Dean surise cu înţeles.
- Da, ştiu. Sînt multe doamne bune care le dau bani şi care n-au vizitat niciodată aceste "persoane". Eu am fost o dată. Acolo domneşte o atmosferă care îţi face o impresie proastă. Poate că nu este chiar aşa cum mi s-a părut mie, poate că eram indispusă. Dacă v-aş vorbi mai mult, nu m-aţi înţelege; trebuie să fi trăit acolo ca să înţelegi bine. Nu voi conteni să mă întreb de ce doam­nele bune nu vor să pună tot sufletul în a preveni alu­necarea fetelor cinstite, şi acţionează cu atîta sîrguinţă după, pentru redresarea morală a fetelor? Scuzaţi-mă, am vorbit prea mult, însă dumneavoastră mi-aţi pus între­barea.
- Da, sigur, eu te-am întrebat, zise doamna Carew, îndreptîndu-se spre ieşire.
Nu numai de la Sadie Dean aflase doamna Carew lu­cruri pe care nu le ştia, ci şi de la Jamie. Căci Jamie petre­cea ore întregi la doamna Carew. Pollyanna avea bucurie să-1 aducă acolo, şi lui Jamie, fireşte, îi plăcea.
La început el nu îndrăznea să vină, se ruşina; dar foar­te repede a renunţat la îndoielile sale şi s-a supus do­rinţei ascunse spunîndu-şi şi spunînd şi Pollyannei că nu este totuna a veni în vizită cu a veni să "rămîi de tot acolo".
Adeseori, doamna Carew găsea pe tînărul băiat şi pe Pollyanna instalaţi confortabil în bibliotecă, lîngă fereas­tră, iar căruciorul lui Jamie, gol, lîngă ei. Cîteodată băiatul povestea lucruri pe care Pollyanna le asculta făcînd ochii mari şi fiind complet absorbită de cele ce auzea.
Doamna Carew nu înţelegea care era motivul pentru care Pollyanna îl asculta pe Jamie cu atîta interes aşa că într-o zi se opri şi ea să-1 asculte. Oricît de incorect şi nes­tilat era limbajul băiatului, totuşi, totdeauna era minunat, viu şi pitoresc, încît foarte curînd, doamna Carew, cu ochii strălucitori, se simţi antrenată ca şi Pollyanna, şi purtată în epoca de aur, suspendată pe buzele băiatului.
Cam nelămurită la început, doamna Carew reuşi să înţeleagă ce înseamnă să fii prin însufleţire şi ambiţie ero­ul unor acţiuni frumoase sau al unor aventuri minunate, în timp ce în realitate cel ce trăia aevea poveştile sale nu era decît un băiat sărac, olog, şi pironit într-un cărucior de in­valizi. Dar doamna Carew nu ştia ce însemnătate va avea în viaţa ei acest copil strivit de soartă.
Februarie, martie şi aprilie trecură astfel şi veni mai şi, odată cu această lună, veni şi ziua plecării Pollyannei. şi deodată, doamna Carew înţelese ce va fi pentru ea această despărţire.
Surprinsă, dar şi amorţită în acelaşi timp, îşi zise că, toate îşi vor relua cursul de dinainte, casa îşi va relua din nou liniştea şi întunecimea ei. Ea va fi din nou în pace şi se va putea retrage din această lume zgomotoasă şi obosi­toare. Din nou va fi liberă să se gîndească la micul băieţaş pierdut de atîta timp.
Dar plecarea Pollyannei nu-i aduse liniştea dorită, ci dimpotrivă. Casa liniştită cu zăvoarele trase îi părea tristă şi insuportabilă. Pacea atît de mult dorită avea să-i fie o singurătate amară.
Apoi îşi dădu perfect seama că, fără Pollyanna, casa îi părea goală, şi fără Jamie, va fi şi mai rău. Constatarea aceasta nu se împăca deloc cu mîndria ei. Pentru inima ei, aceasta era o tortură, pentru că tînărul băiat refuzase deja de două ori să vină să locuiască aici, la ea. În timpul ulti­melor săptămîni de şedere a Pollyannei, lupta a fost ama­ră, dar orgoliul, mîndria ei nu-i permiteau să se recunoas­că învinsă. Cînd, însă, şi-a dat seama că odată cu plecarea Pollyannei, Jamie nu va mai veni, a cuprins-o o tristeţe apăsătoare, şi încă o dată i-a propus băiatului să vină să stea la ea, considerîndu-1 Jamie cel pierdut.
Ceea ce i-a spus ea nu-şi mai aminteşte, dar ceea ce a răspuns băiatul n-a uitat niciodată. N-au fost decît şase cuvinte foarte scurte. într-o clipă, care pentru ea a fost destul de lungă, ochii băiatului i-au căutat privirea, apoi s-au luminat de o dulce strălucire, în timp ce i-a răspuns: "Oh, da, fiindcă acum mă iubiţi!"

***

De data aceasta, Beldingsville nu-i făcu Pollyannei o primire cu muzică şi cu flori, poate din cauză că sosirea ei era cunoscută de puţine persoane. Cu toate acestea, ea n-a fost lipsită de o primire frumoasă din partea celor ca­re au întîmpinat-o, începînd cu mătuşa ei şi cu unchiul Chilton, chiar din momentul cînd a coborît din tren.
Pollyanna n-a pierdut timpul, ci a şi început să facă vi­zite scurte pe la toţi prietenii săi vechi. Dar totdeauna pe unde se ducea auzea aceeaşi întrebare: "Cam ţi-a plăcut la Boston?" Dar poate nimănui nu i-a răspuns aşa de explicit ca domnului Pendleton. Cînd el a întrebat-o, ea i-a dat răspunsul puţin cam tulburată:
- Ah, mi-a plăcut, dar nu întru totul.
- Dar, nu înţeleg! zise domnul Pendleton zîmbind.
- Nu. Sînt lucruri... Dar sînt mulţumită că am fost, îi explică grăbită; obiceiurile erau străine şi deosebite de ale noastre. Acolo se lua masa seara, nu la prînz. Dar toată lu­mea a fost bună cu mine şi am văzut o mulţime de lucruri minunate: grădina publică, muzeul de pictură, automobi­le şi străzi care nu mai aveau sfîrşit. şi oameni, niciodată n-am mai văzut aşa mulţi ca acolo.
- Ei bine, eu credeam că tu iubeşti mult oamenii.
- Desigur, răspunse Pollyanna, din nou gînditoare. Dar la ce serveşte să vezi atîta lume dacă nu poţi face cu­noştinţă cu nimeni?
Urmă o tăcere, apoi cu un oftat Pollyanna continuă:
- Probabil că ceea ce nu mi-a plăcut acolo a fost fap­tul că oamenii nu se cunosc între ei; în afară de asta, totul este foarte plăcut! Gîndiţi-vă, domnule, sînt acolo atîtea persoane care locuiesc pe străzi strîmte şi murdare şi care n-au nici ce să mănînce şi nu primesc nici cel puţin daruri misionare. Apoi sînt alte persoane, ca doamna Carew, ca­re locuiesc în case măreţe şi au de mîncare mai mult decît le trebuie şi mai multe haine decît pot să îmbrace. Acum, dacă aceste persoane le-ar cunoaşte pe celelalte...
Dar domnul Pendleton o întrerupse printr-o izbuc­nire în rîs.
- Scumpa mea fetiţă, nu te-ai gîndit niciodată că toa­te aceste persoane nu doresc să se cunoască unele cu al­tele? întrebă el cu un ton impunător.
- O, unele doresc asta! zise Pollyanna, convinsă de ceea ce spune. Dau un exemplu, pe Sadie Dean. Ea vinde rubine şi mărgele într-un magazin mare; ea voia să cu­noască lumea şi am introdus-o în casa doamnei Carew; a făcut cunoştinţă cu Jamie şi alte persoane şi a fost aşa de mulţumită că le-a cunoscut! Dacă oamenii s-ar cunoaşte în aşa fel încît bogaţii să poată da săracilor puţin din ba­nii lor...
Domnul Pendleton o întrerupse din nou, rîzînd.
- Ah! Pollyanna, Pollyanna! Mă tem că tu nu te-ai adîncit în apele mari şi învolburate ale vieţii.
- Eu nu ştiu dacă m-am izbit sau nu îndeajuns de greutăţile vieţii, dar ştiu că eu îi iubesc pe toţi oamenii şi aş vrea ca cei bogaţi să dea şi celor săraci din avutul lor.
- Mă îndoiesc, Pollyanna, zise domnul Pendleton, că cel bogat ar fi dispus vreodată să împartă cu cel sărac averea sa; chiar tu dacă ai ajunge să împărţi bogăţiile, te-ai izbi de tot felul de greutăţi, de tot felul de piedici.
Pollyanna oftă adînc.
- Ştiu, doamna Carew spune acelaşi lucru. Dînsa pre­tinde că eu nu înţeleg nimic. E drept, nu pot înţelege de ce unele persoane au bogăţii aşa de mari, în timp ce alţii n-au nimic; nu-mi place aceasta, şi dacă vreodată voi avea ceva bogăţii, voi da o parte celor ce n-au nimic, chiar dacă acest gest mi-ar fi spre pagubă.
- Nu scumpă fetiţă, mă tem că tot nu vei înţelege ni­mic, zise domnul Pendleton devenind grav, privind spre Pollyanna cu ochii plini de dragoste. Nici noi nu vom proceda aşa, şi nici alţii. Dar spune-mi cine este acest Jamie de care vorbeşti toată ziua?
Pollyanna îi povesti istoria lui. Vorbind de Jamie, ea se linişti. Îi plăcea să vorbească de el. Erau unele lucruri care-i plăceau şi nu era nimic care s-o împiedice de a le discuta. Vorbea tuturor de Jamie; credea că toţi se inte­resează de el cum se interesa ea însăşi. Nu fusese contra­zisă de nimeni, însă într-o zi, Jimmy Pendleton i-a spus:
- Deci nu mai era nimeni la Boston, decît acest atît de pomenit Jamie? o întrebă el pe un ton iritat, într-o după-amiază.
- Ei bine, Jimmy Bean, la ce te gîndeşti tu? se răsti Pollyanna.
Băiatul se ridică şi zise:
- Eu nu sînt Jimmy Bean. Sînt Jimmy Pendleton. Din spusele tale mi se pare că nu mai era nimeni la Boston, decît acest Jamie, copil părăsit, care da mîncare păsărele­lor şi le pusese nume fiecăreia, spunînd tot felul de prostii.
- Ei, află Jimmy Be... Pendleton, că Jamie nu este un copil părăsit. Este un băiat foarte drăguţ. El a citit o mul­ţime de cărţi şi ştie multe istorioare pe care le povesteşte din memorie. Dacă şi tu ai şti cîte ştie el, bine ar fi! îi zise cu ochii înflăcăraţi.
Jimmy Pendleton se roşi şi deveni deodată răutăcios.
- Hm! Nu-mi pasă de numele lui, zise triumfător Jamie. Ce nume fără nici o rezonanţă! Cunosc pe cineva care are aceeaşi părere ca şi mine.
- Cine este acela?
- Tata! zise el cu o voce înnăbuşită.
- Tatăl tău? repetă Pollyanna mirată. Îl cunoaşte el pe acest Jamie?
- Nu era vorba de Jamie al tău, era vorba de mine.
- De tine?
- Da. Cu puţin timp înainte de moartea sa, ne opri­sem aproape o săptămînă la un fermier. Tata şi cu mine îi ajutam la strînsul fînului. Soţia fermierului se purta bine cu mine şi într-o zi începu să-mi zică Jamie, nu ştiu de ce. Tata o auzi şi se supără grozav. În supărarea lui zise că Jamie nu era un nume pentru un băiat, şi că fiul său nu va purta niciodată acest nume. Nu l-am mai văzut niciodată aşa de mînios. N-a vrut să rămînă nici pînă la terminarea lucrului; a trebuit să plecăm chiar în noaptea aceea. Eu m-am supărat, din cauză c-o iubeam pe soţia fermierului; era aşa de bună cu mine.
- Şi ce s-a întîmplat după aceea? întrebă Pollyanna.
Băiatul suspină.
- Am mers pînă am găsit un alt loc, şi acolo tatăl meu a murit. După aceea, m-au internat într-un azil.
- De acolo ai fugit cînt te-am întîlnit eu în apropiere de casa doamnei Snow? zise Pollyanna cu bucurie în glas. Şi după aceea te-am cunoscut.
- O da, de atunci mă cunoşti şi mă ştii mereu, repetă Jimmy cu o voce deosebită.
Jimmy îşi reveni îndată în fire.
- Dar eu nu sînt Jamie, mă înţelegi? adăugă cu un aer de dispreţ plecînd şi lăsînd în urma lui pe PoUyanna tulburată şi întristată.
- Ei bine, eu mă pot bucura că nu este aşa în fiecare zi, zise încet fetiţa în timp ce privea cum se depărtează silueta voinică a fanfaronului neplăcut.


***
Pollyanna venise acasă de aproape o săptămînă, cînd o scrisoare de la Della Wetherby îi sosi doamnei Chilton:

Aş vrea să vă fac să înţelegeţi ceea ce a făcut fetiţa dumneavoastră pentru sora mea - scria miss Wetherby. Dar mă tem că nu voi reuşi. Pentru aceasta ar fi trebuit s-o cunoaşteţi înainte de sosirea fetiţei. Cînd aţi trimis pe Pollyanna, poate v-aţi dat seama de liniştea şi tristeţea la care era condamnată de mai mulţi ani. Asta era atunci cînd a venit Pollyanna. Nu v-am spus că sora mea regretase promisiunea de a lua fata la ea chiar din ziua cînd a apu­cat să promită; de aceea punea condiţia că în momentul cînd Pollyanna va începe să-i predice, o va trimite înapoi acasă. Şi cu toate acestea, permiteţi-mi, vă rog, să vă po­vestesc ce am constatat ieri cînd m-am dus s-o văd. Nimic altceva nu v-ar da o idee mai lămurită asupra celor ce a putut să înfăptuiască micuţa, dar minunata dumneavoas­tră Pollyanna.
Apropiindu-mă de casă, am văzut că toate perdelele erau date la o parte; altădată erau lăsate, cu ferestrele în­chise. Cînd am ajuns în vestibul, am auzit muzică; se cînta Parsifal. Saloanele erau ocupate, iar aerul era parfumat cu miros de trandafiri. "Doamna Carew şi Mister Jamie sînt în salonul cel mare" îmi zise camerista. Am intrat. Băiatul era într-un cărucior de invalizi. Era palid, dar avea înfăţişarea unui copil fericit deplin. Sora mea părea cu zece ani mai tînără. Obrajii ei, de obicei fără culoare, erau acum roşii şi ochii îi erau sclipitori. După ce vorbisem cîteva minute cu băiatul, sora mea şi cu mine ne-am urcat în camera ei şi acolo mi-a vorbit de Jamie: «Della, este minunat - a început ea. Tot ce este mai bun în literatură, muzică, în artă, în general, se pare că-i este foarte familiar; are încă puţină nevoie numai de dezvoltare şi instruire. Acestea i le voi furniza eu. Mîine va veni un meditator. Fără îndoială, pregătirea lui Jamie prezintă lacune, dar, cum doreşte să înveţe, totul va fi îndreptat repede. Iubeşte muzica; îl voi îndemna şi îndruma întocmai cum va dori el. Aş fi vrut să vezi ce înfăţişare avea cînd a auzit prima oară muzica lui Saint Graal. Cunoaşte toată istoria regelui Arthur, cu masa sa rotundă; vorbeşte de cavaleri şi de lorzi aşa cum ai vorbi tu de membrii familiei tale. Şi, dragă Della, cred că vom ajunge să-l putem face să meargă. Vreau să fie examinat de doctorul Ames.»
Şi ea continuă astfel tot timpul cît am ascultat-o cu emoţie, dar aşa de fericită. V-am spus toate acestea, scumpă doamnă Chilton ca să vă puteţi da seama dumnea­voastră singură cît se interesează de acest băiat, ale cărui creştere şi educaţie vrea să le supravegheze, şi cum, fără voia ei, toate acestea i-au schimbat cursul vieţii. Acum cred că sora mea nu va mai putea fi femeia morocănoasă şi nervoasă cum a fost înainte. Şi toate acestea nu sînt altceva decît opera Pollyannei.
Pollyanna, copil scump! Şi, ce este mai bine, este că ea nu e conştientă de binele ce l-a făcut. Cred că nici chiar sora mea nu-şi dă perfect seama de schimbarea minunată care s-a produs în viaţa şi în inima ei. Şi acum, scumpă doamnă Chilton, cum aş putea să vă mulţumesc? Ştiu că aceasta este imposibil, de altfel nici n-aş îndrăzni. Cu toate acestea, cred că dumneavoastră veţi înţelege cît de recu­noscătoare trebuie să fiu faţă de dumneavoastră şi de Pollyanna.

Della Wetherby

- Ei bine, se pare că Pollyanna a efectuat o cură de succes, zise doctorul Chilton zîmbind, cînd soţia sa a terminat citirea scrisorii.
- Tom, nu zice asta, te rog, zise doamna Chilton implorîndu-1.
- Dar nu eşti mulţumită că medicamentul a produs efectul dorit?
Doamna Chilton se întoarse cu un aer disperat în fotoliul ei:
- Iar începi, Tom? zise ea oftînd. Desigur că sînt mulţumită că această femeie rătăcită şi-a dat seama că este pe un drum greşit. Sînt de asemenea mulţumită că Pollyanna a ajutat-o. Dar nu sînt mulţumită deloc cînd o compari, mereu, pe fetiţă cu o sticlă de doctorii sau cu un medicament. Nu înţelegi aceasta?
- Prostii! Unde vezi tu ceva rău în asta?
- Rău? Tom Chilton, acest copil creşte zi cu zi. Vrei tu să fie răsfăţată? Pînă acum a fost cu totul inconştientă de puterea ei extraordinară şi în aceasta constă tot secre­tul reuşitei sale. Din clipa în care va încerca în mod con­ştient să îndrepte pe cineva, tu ştii tot aşa de bine ca şi mine, că-i va fi imposibil.
- Nu cred asta, zise doctorul rîzînd.
- Totuşi eu mă tem de asta, Tom.
- Dar, Polly, gîndeşte-te la tot ce a făcut ea. Gîndeşte-te la doamna Snow, la John Pendleton şi la mulţi alţii; ei sînt toţi cu totul altfel de cum erau altădată, ca şi doamna Carew. şi aceasta este opera Pollyannei pe care a binecuvîntat-o Dumnezeu.
- Ştiu, confirmă doamna Chilton, dar nu doresc s-o ştie şi Pollyanna. Ea ştie că i-a învăţat să joace jocul mulţumirii şi că ei îl joacă împreună. Pollyanna ne-a predicat una din cele mai puternice predici pe care am auzit-o vreodată, dar ziua cînd se va îndoi de forţa jocului ei, aş dori să fie cît mai îndepărtată. Aceasta este tot, şi îngăduie-mi să-ţi spun că m-am hotărît s-o luăm pe Pollyanna cu noi în Germania anul acesta.
- De ce nu? Este o idee foarte bună.
- Vreau s-o îndepărtez de Beldingsville pentru un timp oarecare. Vreau s-o păstrez nevinovată şi dulce cît mai mult timp, cu putinţă. Ai vrea tu, Tom, ca acest copil să devină o pedantă insuportabilă?
- Nu, zise doctorul rîzînd. În privinţa aceasta cred că nimeni şi nimic nu va fi în stare s-o facă aşa cum spui tu: pedantă. Cu toate acestea, ideea de a merge în Germania îmi place. Să ştii că nu mă voi reîntoarce fără Pollyanna. Vom pleca cît mai repede cu putinţă. Vreau să stau acolo pentru a practica medicina şi pentru studii.
- Totul este în regulă.
După toate acestea, tanti Polly scoase un oftat de
uşurare.

***

Tot orăşelul Beldingsville era în fierbere. Din ziua cînd Pollyanna venise din sanatoriu mergînd pe propriile-i picioare, principalul subiect de discuţie, cînd se întîlneau doi oameni, era ea.
Acum, din nou, Pollyanna este în centrul atenţiei. Azi vine iarăşi acasă, dar venirea ei este deosebită şi Pollyanna însăşi este atît de schimbată! Are douăzeci de ani. Timp de şase ani a petrecut iernile în Germania şi verile în călătorii de vacanţă cu doctorul Chilton şi soţia sa. Acum revine acasă ca să rămînă aici cu mătuşa ei.
Doctorul nu va mai fi cu ele. Cu şase luni în urmă, întreg oraşul s-a întristat la aflarea veştii că doctorul mu­rise subit. Întrebări puse în şoaptă se răspîndiseră foarte repede în oraş cu privire la situaţia financiară a doamnei Chilton.
Unele întreprinderi de căi ferate în care proprietara moşiei de la Harrington era interesată în mod foarte se­rios, se zdruncinaseră, apoi s-au desfiinţat. Aceasta a fost un dezastru. Celelalte plasamente se găseau, de ase­menea, într-o situaţie precară. Cît timp a trăit doctorul, el nu s-a ocupat de afaceri, aşa că din partea lui nu te puteai aştepta să redreseze situaţia.
Pentru aceasta, Beldingsville nu a fost deloc sur­prins cînd, la şase luni de la moartea doctorului, doamna Chilton şi Pollyanna reveniseră acasă.
Încă o dată, vechiul castel de la Harrington, închis şi liniştit un timp aşa de îndelungat, îşi redeschise uşile şi ferestrele. Încă o dată, Nancy, acum doamna Durgin (căsătorită cu Timotei Durgin), mătura, freca şi curăţa.
- Nu, n-am primit nici un ordin să fac aceasta, explica ea prietenilor şi vecinilor curioşi. Doamna Chilton a scris numai că dînsa şi domnişoara Pollyanna vor sosi vineri, săptămîna aceasta, rugînd să avem grijă ca odăile şi pa­turile să fie aerisite şi să lăsăm cheile la îndemînă în acea zi. La îndemînă. Hm! Parcă ar trebui să laşi aceste fiinţe să vină singure în această casă părăsită! Parcă întoarcerea lor fără doctorul n-ar fi destul de tristă; Dumnezeu să-1 ierte! Şi apoi, şi fără bani.
Poate Nancy n-a spus nimănui lucruri aşa de inte­resante, decît unui tînăr cu o aparenţă elegantă, cu ochii sinceri şi cu un surîs care te obligă, unui tînăr care trecea călare, în galop reţinut, pe un cal pur sînge prin faţa porţii castelului, într-o joi dimineaţă.
Poate n-ar fi vorbit cu nimeni aşa de deschis cum a vorbit cu domnul Jimmy, domnul Bean şi cu domnul Pendleton. Acesta, cum îi zicea Nancy, îi răspunse cu o repezeală nervoasă:
- N-are importanţă, Nancy. Cheamă-mă pe numele care îţi vine în minte... Eu ştiu ce trebuie să ştiu. Doamna Chilton şi nepoata sa sînt aşteptate mîine, nu-i aşa?
- Da, domnule, zise Nancy făcînd un compliment respectuos. Mi-e milă de ele, nu pentru că nu sînt mul­ţumită că le revăd, mă înţelegeţi cred, ci pentru felul şi condiţiile în care vin înapoi.
- Da, ştiu. Înţeleg, răspunse tînărul, serios.
În picioare, pe treptele scării, Nancy dădu din cap, semn că a înţeles reacţia gravă a tînărului.
- Nu mă miră deloc, domnule Jimmy, zise ea cu voce tare, urmărind cu admiraţie calul şi călăreţul, şi nu sînt surprinsă că dumneavoastră nu aţi lăsat să crească iarba sub picioarele dumneavoastră înainte de a vă informa de domnişoara Pollyanna. Încă de mult timp mi-am zis că se va întîmpla ceva. V-aţi făcut aşa de mare şi aşa de frumos. Cine ar mai zice acum că sînteţi acel Jimmy mic care eraţi odinioară? N-am văzut în viaţa mea o persoană care să se fi schimbat aşa de mult în cîţiva ani ca dumneavoastră! zise Nancy, aruncînd o ultimă privire cavalerului care dis­părea ca fulgerul în lungul şoselei.
Un gînd asemănător puse stăpînire, poate, în acea dimineaţă şi pe mintea domnului Pendleton, atunci cînd, de pe veranda frumoasei sale case, cu ziduri de culoare gri, privea mulţumit apropierea în goană a aceluiaşi cavaler; în ochii săi se putea citi aceeaşi expresie ca şi în ochii doamnei Nancy Durgin.
Peste cinci minute, tînărul ocoli colţul casei şi urcă uşurel scările verandei.
- Ei, băiatul meu, este adevărat? Vor veni? întrebă domnul Pendleton cu o oarecare nerăbdare.
-Da.
- Cînd?
- Mîine.
Tînărul se instala pe un scaun. Vorbele lui scurte fă­cuseră pe tatăl lui adoptiv să-şi încrunte sprîncenele.
- Dar ce s-a întîmplat?
- Nimica, domnule.
- Prostii! Eu văd clar. Ai plecat acum o oră cu o gra­bă vizibilă; nimeni n-ar fi putut să te reţină. Acum te-ai aşezat pe scaun calm, rece, parcă nimic n-ar fi în stare să te mişte. Dacă nu te-aş cunoaşte, aş putea crede că nu eşti mulţumit de venirea prietenelor tale. Ei, spune adevărul, nu eşti mulţumit că ele se întorc?
Tînărul începu să rîdă şi să se mişte nerăbdător.
- Ba da, desigur.
- Nu se prea vede.
- Mă gîndeam numai la... Pollyanna.
- Pollyanna? Eu credeam că tu o să mori de dorul ei.
- Aşa este. Ai spus-o acum un minut. Ieri nimeni nu m-ar fi putut opri s-o văd pe Pollyanna, iar astăzi, cînd ştiu că vine, nimic nu m-ar putea împinge spre ea.
- De ce Jimmy?
- Nu ştiu nici eu şi poate părea stupid acest lucru. Nu vă pot explica, dar mi se pare că eu aş fi preferat ca Pollyanna să nu se facă mare. Era aşa de gentilă! îmi place să mă gîndesc la ea aşa cum am văzut-o ultima oară, cu faţa ei serioasă, cu pete roz, codiţele ei blonde şi bunul rămas plin de tristeţe atunci cînd zicea: "Da, sînt mulţu­mită că plec, dar voi fi şi mai mulţumită cînd mă voi întoarce ".
- Înţeleg perfect ce vrei să spui. Eu am văzut-o iarna trecută la Roma.
- Este adevărat că ai văzut-o? Spune-mi te rog des­pre ea, zise Jimmy cu multă nerăbdare.
O expresie de curiozitate se ivi în privirea lui John Pendleton.
- O! Eu credeam că tu nu vrei s-o vezi pe Pollyanna domnişoară!
Tînărul se strîmbă şi întrebă din nou, prefăcîndu-se că n-a auzit nimic:
- Este drăguţă?
- Ei, ei, voi tinerilor, prima întrebare pe care o pu­neţi cînd e vorba de o fată este totdeauna: "Este drăguţă?"
- Bine, bine, este deci drăguţă? insistă tînărul.
- Te las să judeci tu singur. Pollyanna este drăguţă dacă este vorba de trăsăturile fizice, nu are, însă, bucle şi gropiţe. În realitate, cred că Pollyanna a crezut pînă acum că ea nu este drăguţă. Mai demult îmi spunea că atunci cînd va fi în cer va avea bucle negre, iar anul trecut, la Roma, îmi spunea că ar prefera să scrie un roman a cărui eroină să aibă părul neondulat şi pistrui pe faţă.
- Aceasta s-ar asemăna bine cu Pollyanna de odini­oară.
- O! şi tu o găseşti la fel? De altminteri, eu o găsesc drăguţă. Are ochi frumoşi, este plină de sănătate şi peste tot duce cu ea farmecul tinereţii. Faţa i se luminează cînd vorbeşte, şi atunci uiţi îndată dacă trăsăturile ei sînt sau nu regulate.
- Mai joacă încă... jocul?
John Pendleton surîse cu un aer de drăgălăşenie.
- Eu cred că-1 joacă, dar nu mai vorbeşte atîta de el ca în trecut.
După o clipă de linişte, tînărul Pendleton zise încet:
- Acesta este un lucru care mă miră mult. Jocul a fost aşa de binefăcător pentru atîtea persoane, încît nu pot concepe ca ea să reziste să nu-1 joace; În acelaşi timp nu-mi pot închipui pe Pollyanna, tînăra fetiţă de odini­oară, matură acum, provocînd pe fiecare persoană să fie mulţumită de ceva. De altfel, cum v-am spus, aş fi vrut ca Pollyanna să nu se facă mare.
- Cred că tu o să te convingi că trăieşte după aceleaşi principii şi că se comportă la fel ca pînă acum. Sărmana fetiţă! Mă tem că va avea nevoie de jocul ei pentru a-şi face existenţa posibilă şi suportabilă pe un timp cît de scurt.
- Din cauză că doamna Chilton a pierdut averea, vor fi ele în adevăr foarte sărace?
- Probabil. Averea doamnei Chilton s-a micşorat într-un mod de necrezut. Ceea ce avea bietul Tom era prea puţin. Ce avea el consta mai ales în note de plată ale bolnavilor ce nu fuseseră încă plătite şi nici nu vor fi plătite vreodată. Tom nu ştia să refuze cînd cineva apela la serviciile sale şi cînd toţi cei răi de plată din oraş se duceau la el. Pe lîngă aceasta, în ultimii ani, el a făcut prea multe cheltuieli.
- Hm! Văd. E groaznic! E groaznic!
- Dar aceasta nu este totul. La vreo două luni după moartea lui Tom am văzut pe doamna Chilton şi pe Pollyanna la Roma, şi doamna Chilton era într-o stare de plîns. In afară de întristarea ei, datorată pierderii lui Tom, ea începea să întrezărească situaţia detestabilă a finanţelor ei şi lucrul acesta a adus-o într-o stare vecină cu ne­bunia. Refuza să mai vină acasă. Spunea că niciodată nu vrea să mai revadă Beldingsville şi nici pe locuitorii lui. Tu ştii că a fost întotdeauna foarte mîndră şi că se simţea foarte bine situată în noua ei poziţie, căsătorită. S-ar simţi grozav de umilită de faptul că locuitorii de aici o ştiu cum era singură, cum era căsătorită şi acum s-o vadă văduvă şi săracă. De altfel, doamna Chilton căzuse într-o stare de moleşeală foarte primejdioasă pentru sănătatea ei. Săr­mana Pollyanna! Ar fi un lucru minunat s-o mai vezi aşa de zburdalnică! Dar, dacă doamna Chilton va fi mereu în halul acesta, copila se va întrista şi se va posomorî. De aceea ziceam că Pollyanna ar avea nevoie de un joc care s-o ajute să trăiască.
- Încerc un sentiment adînc de compasiune, cînd mă gîndesc în ce stare a ajuns Pollyanna, zise Jimmy, cu o voce în care se simţea emoţia.
- Da, şi se pare că nu este totul în ordine, judecînd după faptul că ele sosesc fără să fi anunţat pe nimeni. Ea n-a scris decît soţiei bătrînului Tom, doamna Durgin, care avea cheile casei.
- Da, lucrul acesta mi 1-a spus Nancy, acest suflet minunat. A aerisit toată casa şi a căutat să-i dea altă înfă­ţişare decît aceea a unui sicriu al speranţelor pierdute. Grădina este frumoasă, pentru că bătrînul Tom a întreţi­nut-o bine. Dar cu toate acestea simt o întristare în inimă.
Urmă o tăcere lungă, apoi John Pendleton zise scurt:
- Trebuie, totuşi, să le aştepte cineva la gară. Te duci tu?
-Da.
- Dar ştii cu ce tren sosesc?
- Nu. Nu ştie nici Nancy.
- Cum faci atunci?
- Mă voi duce la fiecare tren, pînă cînd vor sosi, zise tînărul rîzînd. Timotei va merge ca şi mine cu trăsura.
Afară de acesta nici nu sînt multe trenuri pe zi, o ştiţi, cred.
- Da, ştiu, zise domnul Pendleton, şi îţi doresc succes.
- Mulţumesc, zise tînărul Jimmy surîzînd, însă puţin cam trist. În adevăr, cum ar zice Nancy, am nevoie de urări de bine.

***

Pe măsură ce trenul se apropia de Beldingsville, Pollyanna o privea cu discreţie, dar şi cu teamă pe mătuşa ei. în timpul călătoriei, doamna Chilton devenise din ce în ce mai agitată şi mai tristă.
Inima Pollyannei se sfîşia de durere privindu-şi mătu­şa. Nu credea că ar fi posibil ca cineva să se poată schimba şi îmbătrîni în numai şase luni. Ochii doamnei Chilton îşi pierduseră toată strălucrirea lor, obrajii îi erau palizi şi zbîrciţi, iar fruntea cu totul încreţită. Buzele îi erau uscate, iar părul îi era strîns pe cap aşa cum îl purta cu mulţi ani înainte, cînd o văzuse Pollyanna pentru prima oară.
- Pollyanna, se auzi vocea doamnei Chilton.
Pollyanna tresări. I se părea că mătuşa sa îi citise gîndurile.
- Da, tanti.
- Unde este sacul cel negru şi mic?
- Aici, lîngă noi.
- Bine, vreau să-mi scoţi voalul cel negru. Ne apro­piem.
- Mătuşă scumpă, dar este aşa de cald şi aşa de greu!
- Pollyanna, ţi-am cerut voalul cel negru. Tu crezi că ţin să fiu văzută la Beldingsville cum arăt, suportînd neno­rocirea care s-a abătut asupra mea?
- Vai, mătuşă, ei n-au sentimente aşa de neplăcute cum îţi închipuieşti mata, protestă Pollyanna. De altfel, nu va fi nimeni care să ne aştepte, deoarece noi n-am spus nimănui cînd vom sosi.
- Da, ştiu. N-am cerut nimănui să ne aştepte, dar i-am scris doamnei Durgin să aerisească bine camerele pentru astăzi. Crezi tu că ea a păstrat această informaţie numai pentru ea? Jumătate din locuitorii oraşului trebuie să ştie că sosim, şi cel puţin douăsprezece persoane, dacă nu mai mult, vor fi la gară, vei vedea; eu îi cunosc. Ei vor să vadă cum arată Polly Harrington săracă. Ei...
- O, mătuşă dragă, o rugă Pollyanna cu ochii plini de lacrimi.
- Dacă n-aş fi aşa de singură. Dacă doctorul ar fi cu noi şi ...
Ea se opri din vorbă şi întoarse capul. Gura ei avea mişcări convulsive. Întrebă brusc:
- Unde este voalul?
- Iată-1, răspunse Pollyanna, întinzîndu-i-1. Aproape am ajuns. O, mătuşă, mi-ar fi plăcut ca bătrînul Tom sau Timotei să fi venit să ne aştepte la gară.
- Pentru a ne duce cu trăsura? Cum vrei să păstrăm trăsura şi caii cînd mîine va trebui să-i vindem?
Cînd cele două femei sosiră pe peronul gării, doamna Chilton, acoperită toată cu voalul cel negru, nu privi nici în dreapta nici în stînga. Cu toate acestea, Pollyanna sa­lută şi surîse trist în mai multe direcţii.
- Ei bine, nu... ba da, acesta este Jimmy! strigă ea veselă, întinzînd o mînă prietenească. Cred că acum tre­buie să-ţi spun domnule Pendleton, acum cînd eşti aşa de mare şi aşa de frumos! se corectă ea cu un surîs.
- Aş vrea să te văd mai bine, zise tînărul cu un ton şi un gest provocator.
Apoi se îndreptă spre doamna Chilton, cu intenţia să-i vorbească; dar dînsa, cu capul sus, ţanţoşă, se depăr­tase deja. El reveni spre Pollyanna şi o privi cu multă simpatie.
- Veniţi pe aici amîndouă, le zise grăbit. Timotei este aici cu trăsura.
- Ce frumos din partea lui, zise Pollyanna. Scumpă mătuşica, Timotei este aici, a venit cu trăsura, şi iată-1 pe Jimmy Bean! îţi aminteşti de Jimmy Bean?
Din cauza emoţiei şi a agitaţiei sale, Pollyanna nu îşi dădu seama că îl numise pe tînăr cu numele lui din copi­lărie. Doamna Chilton, însă, observă aceasta. Cu un aer respingător ea îşi întoarse capul zicînd cu un ton rece ca gheaţa:
- Domnul Pendleton este foarte amabil, dar îmi pare foarte rău că el şi Timotei s-au ostenit atît de mult pentru noi.
- Nici o oboseală, vă asigur. Dacă aţi voi să-mi încredinţaţi biletele, mă voi ocupa şi de bagajele dum­neavoastră.
Pollyanna, cu un "mulţumesc", bucuroasă, scăpă şi de grija aceasta dîndu-i biletele, iar demnitatea doamnei Chilton rămase neschimbată, neavînd a zice nimic.
Drumul cu trăsura pînă acasă a fost parcurs în tăcere. Timotei, puţin cam supărat de primirea pe care i-o fă­cuse vechea stăpînă, stătea pe capră cu buzele strînse. Pollyanna nu era nici tristă şi nici veselă. Cu ochii gînditori şi plini de lacrimi contempla priveliştea copilăriei sale. Deodată luă cuvîntul şi zise:
- Nu-i aşa că Jimmy e frumos? Cît de mult s-a dez­voltat! Parcă tot zîmbeşte; da, sînt sigură, zîmbeşte.
Timotei era prea jignit şi prea fricos ca să îndrăz­nească să-i spună doamnei Chilton ceea ce o aştepta aca­să, astfel că porţile mari deschise, împodobite cu flori şi Nancy pe prag, făcură o surpriză plăcută pentru doamna Chilton şi pentru Pollyanna.
- Vai, Nancy, ce frumos este! zise Pollyanna sărind uşor din trăsură. Mătuşica, iată că Nancy a venit să ne primească; vezi cum a împodobit totul cu flori?
Vocea Pollyannei era veselă, deşi ea tremura puţin, întoarcerea acasă fără doctorul scump care o iubise aşa de mult îi era foarte grea şi deci înţelegea cu atît mai mult durerea care o stăpînea pe mătuşa ei care se ferea să nu izbucnească în plîns de faţă cu Nancy. Totuşi în dosul voalului negru i se zăreau ochii plini de lacrimi şi gura tremurînd. Pollyanna ştia că pentru a ascunde emoţia, mătuşa ei avea nevoie să găsească cuiva o greşeală spre a transforma tristeţea în mînie. Din această cauză, nu a fost surprinsă de răceala cu care doamna Chilton o trată pe Nancy zicîndu-i scurt:
- Natural că e frumos din partea ta, Nancy, dar în realitate aş fi preferat să nu fi făcut absolut nimic.
Orice bucurie dispăru din ochii Nancyei. Se părea că-i speriată şi mînioasă în acelaşi timp.
- O, domnişoară Polly, madam Chilton, vreau să zic, am crezut că nu trebuie să vă las...
- N-are importanţă, Nancy, o întrerupse doamna Chilton; să nu mai vorbim.
Şi cu capul sus, intră în casă. Un minut mai tîrziu se auzi uşa camerei închizîndu-se. Nancy se întoarse tul­burată.
- Domnişoară Pollyanna, ce este? Ce să fac? Cre­deam că va fi mulţumită. Ziceam că am făcut bine.
- Fără îndoială, răspunse Pollyanna plîngînd. Este foarte frumos din partea ta, foarte frumos!
- Da, dar doamnei nu i-a făcut plăcere.
- Ba da, i-a plăcut, dar n-a vrut să-şi arate mul­ţumirea pe faţă. Se temea ca nu cumva s-o cuprindă plînsul şi... O Nancy, Nancy, eu sînt mulţumită că pot să plîng, zise Pollyanna plecîndu-şi capul suspinînd pe umă­rul Nancyei. Mă înţelegi că nu pot să plîng de faţă cu ea şi este foarte greu să revii aici după atîta timp şi în condiţii cu totul schimbate. O înţeleg şi are dreptate să fie nervoasă.
- Fără îndoială, iubita mea, dar gîndeşte-te că primul lucru pe care l-am făcut a fost s-o supăr, şi...
- Nu, nu, n-ai supărat-o. Aşa este ea, Nancy. Nu vrea să ştie nimeni cît de greu suportă pierderea doctorului. Îi este teamă să arate lumii lucrul acesta, şi ca să se scuze, caută motive de supărare şi de izolare. Tot aşa se poartă şi cu mine. Eu însă o înţeleg.
- O! Da, da, înţeleg şi eu, răspunse Nancy strîngînd la pieptul ei cu multă dragoste pe tînăra fată. îngeraş drag, sînt fericită că te văd iarăşi!
- Şi eu sînt mulţumită, de asemenea, zise Pollyanna retrăgîndu-se încetişor de la pieptul Nancyei şi ştergîndu-şi ochii de lacrimi. Mă simt mai bine aici ca oriunde, îţi mulţumesc Nancy. Apreciez tot ce ai făcut pentru noi. Să nu te mai reţin mult, că este ora cînd trebuie să pleci.
- Dar eu nici nu mă gîndesc să plec, răspunse Nancy mirată.
- Vrei să rămîi? O, dar Nancy, noi nu te putem ţine. Va trebui ca eu însămi să fac menajul. Pînă cînd vom vedea cum se aranjează lucrurile, vom trăi foarte modest; aşa a spus mătuşa Polly.
- Cum crezi că eu aş primi bani pentru... începu Nancy supărată.
Numai după ce s-a servit masa şi totul a fost pus în ordine, doamna Durgin a înţeles că poate să plece acasă cu soţul ei, dar totuşi continua cu insistenţă, cerînd să-i fie îngăduit ca din cînd în cînd să vină să ajute la treburi. Cînd Nancy plecă, Pollyanna veni în salon unde doamna Chilton stătea singură pe scaun, cu mîinile acoperindu-şi ochii.
- Nancy n-a fost destul de drăguţă că a pregătit toate cu atîta bunăvoinţă?
Nici un răspuns.
- Mă întreb unde a găsit atîtea flori. A pus în toate camerele, chiar şi în dormitor.
Iarăşi nici un răspuns. Pollyanna scoase un oftat adînc şi aruncă o privire spre faţa mătuşii. Peste o clipă făcu o nouă încercare.
- Am văzut pe bătrînul Tom în grădină. Sărmanul, are tot timpul dureri, din cauza reumatismului său. S-a cocoşat şi mai mult. Este îngrijorat şi el de matale şi...
Doamna Chilton o întrerupse brusc.
- Pollyanna, ce ne vom face?
- Ce să facem? Desigur, dragă mătuşica, vom face cum va fi mai bine.
- Lasă, lasă, Pollyanna, fii serioasă măcar o singură dată. Precum ştii, veniturile mele au dispărut aproape complet. Totuşi mai am nişte titluri, deşi domnul Hart zice că în prezent acestea nu aduc aproape nici un venit. Am ceva bani la bancă, o mică rentă şi casa aceasta. Dar la ce serveşte casa aceasta? Este prea mare pentru noi şi n-aş putea s-o vînd decît cu jumătate din valoarea ei, asta în cazul cînd aş găsi pe cineva căruia să-i trebuiască.
- S-o vinzi? Vai, tanti! N-ar trebui să vinzi această casă măreaţă şi plină de atîtea lucruri frumoase!
- Probabil voi fi silită, Pollyanna. Trebuie să mîncăm, din nenorocire.
- Ştiu, şi am o poftă de mîncare aşa de mare... zise Pollyanna răspîndind puţină veselie. Totuşi, cred că tre­buie să fii mulţumită că am poftă de mîncare.
- Desigur, tu găseşti totdeauna motive de mulţumire. Dar pe urmă ce se va alege de noi, copilă?
- M-am gîndit deja la toate acestea. Aş vrea să pot cîştiga ceva bani.
- O, copilă, copilă! Doar n-am trăit eu ca să te aud spunînd astfel! zise sărmana femeie deznădăjduită. O urmaşă a Harringtonilor să trebuiască să cîştige pîinea muncind.
- Dar în asta nu este nimic înjositor, nimic grav, zise Pollyanna zîmbind. Trebuie să fii mulţumită, că o urmaşă a Harringtonilor este aşa de iscusită încît ştie să-şi cîştige existenţa. Nu-i nici o ruşine, mătuşica Polly! Numai dacă eu aş avea vreun talent şi numai dacă aş fi în stare să fac ceva bun în lumea aceasta, zise ea oftînd. Ştiu puţin să cînt, să cînt la pian, să lucrez broderii şi să fac menajul; dar nu ştiu nimic aşa de bine, încît să pot cere o plată pentru lucrul meu. Cred că ceea ce aş putea face, adăugă ea după un timp de tăcere, ar fi să gătesc şi să conduc o casă. Dar lucrînd în bucătăria noastră proprie n-aş putea aduce nici un ban, zise Pollyanna întristată. Şi ceea ce ne trebuie nouă sînt tocmai banii.
- Aşa este, oftă doamna Chilton.
Urmă o tăcere lungă, care fu întreruptă tot de Pollyanna.
- Scumpă mătuşica, asta nu poate merge aşa, strigă ea cu o schimbare completă a felului ei de a se exprima. Nu te mai tulbura. Într-una din zilele ce urmează îmi voi descoperi un talent minunat. Este foarte distractiv să descoperi că-ţi lipsesc multe lucruri, apoi să aştepţi venirea lor. A trăi ştiind că vei primi tot ce-ţi lipseşte este foarte odihnitor, zise ea terminînd printr-o izbucnire veselă de rîs.
Dar doamna Chilton nu rîse. Se mulţumi să ofteze şi să zică:
- Pollyanna, ce copil eşti!
Primele zile la Beldingsville n-au fost uşoare nici pentru doamna Chilton, nici pentru Pollyanna. Cu toate că erau libere tot timpul, totuşi nu găseau un anumit scop pe care să-1 urmărească. Prietenii şi vecinii veneau să le facă vizite, şi Pollyanna îi primea totdeauna foarte bine. Doamna Chilton, însă, ori de cîte ori prindea ocazia se scuza că nu-i poate primi.
Doamna Chilton vorbea rar de doctor, dar Pollyanna ştia bine că el era tot timpul prezent în gîndul ei şi că tăcerea nu era decît un fel de manta în care se înfăşură pentru a-şi ascunde emoţiile ei adînci pe care nu voia să le lase să iasă la iveală.
În timpul primei luni, Pollyanna văzu de multe ori pe Jimmy Pendleton. El veni mai întîi cu John Pendleton pentru a face obişnuita vizită oficială şi ceremonială. Apoi Jimmy a mai venit o dată cu flori, altădată cu o carte pentru doamna Polly şi de vreo două ori fără nici un motiv. Pollyanna îl primea întotdeauna cu mare plăcere. Celor mai mulţi dintre prieteni, Pollyanna le vorbea foarte puţin despre schimbarea survenită în viaţa lor. Lui Jimmy, însă, îi vorbea deschis şi niciodată nu uita să-i spună: "Numai dacă aş putea să fac ceva care să-mi aducă un venit, să pot cîştiga bani".
- Am devenit cea mai bună negustoreasă fiinţă mică din cîte există, zicea ea zîmbind trist. Mă înţelegi cred; tanti Polly se simte aşa de săracă. Se crede mai săracă decît este în realitate, şi acest gînd o deprimă rău, o obsedează de-a dreptul. Aş vrea s-o ajut cumva.
Jimmy privi faţa serioasă a Pollyannei cu ochii plini de lumină şi cu privirea ei blîndă.
- Ce-ai vrea să faci? întrebă el.
- Aş vrea să gătesc şi să fac menajul, zise Pollyanna gînditoare. Dar aceasta nu aduce bani cînd o faci în casa ta proprie, şi în altă parte n-aş vrea să merg să fac serviciul acesta.
- Desigur, zise tînărul.
Mai privi încă o dată faţa ei întrebătoare care era întoarsă spre el. De data aceasta, se roşi de-a binelea şi zise:
- Dacă te-ai mărita? Te-ai gîndit la aceasta, domni­şoară Pollyanna?
Pollyanna se puse pe un rîs vesel.
- O! nu, eu nu mă voi mărita niciodată. În primul rînd că nu sînt drăguţă şi, afară de asta, vreau să trăiesc cu mătuşa Polly şi să am grijă de ea.
- Nu eşti drăguţă? Nu te-ai gîndit niciodată că s-ar putea să aibă cineva altă părere în privinţa aceasta?
Pollyanna dădu din cap.
- Nu poate să fie nimeni. Eu am o oglindă. Cred că ştii, nu?
Pentru orice altă fată, acest răspuns ar fi putut însem­na o cochetărie, cum gîndea Pendleton. Dar privind fata din faţa lui, văzu lămurit că nu putea fi vorba de nimic fals. Ceva din felul ei de a se purta din copilărie persista şi acum în toate mişcările şi gesturile ei.
- De ce nu eşti drăguţă? o întrebă el.
Oricît era de sigur de caracterul Pollyannei, totuşi lui Pendleton îi era teamă de îndrăzneala lui punînd această întrebare...
- Ei bine, pentru că nu sînt, zise Pollyanna rîzînd. N-am fost creată frumoasă. Poate îţi aminteşti că atunci cînd eram fetiţă credeam că cel mai frumos lucru pe care mi l-ar fi dăruit Dumnezeu ar fi fost să am bucle de păr negru.
- Şi acum ai tot acea mare dorinţă?
- Nu, nu cred. Dar totuşi mi-ar plăcea şi acum ca şi oricînd. De altfel, n-am nici gene lungi, şi nasul meu nu-i nici grec nici roman, de nici un tip; am un nas simplu, şi faţa mea este prea lungă, sau prea scurtă, am şi uitat cum este. Am măsurat-o cu aceea a unei frumuseţi con­sacrate şi am constatat că nu are dimensiunile cerute. Se zice că lăţimea feţei trebuie să fie egală cu cinci ochi, iar mărimea ochilor cu o altă dimensiune de care nu-mi aduc aminte.
- Ce descriere frumoasă! zise Pendleton zîmbind. Apoi, contemplînd tînăra fată cu o privire plină de admiraţie, o întrebă:
- Nu te uiţi niciodată în oglindă, cînd vorbeşti aşa, Pollyanna?
- Desigur că nu.
- Ei bine, încearcă o dată.
- Ce idee curioasă.
Pendleton începu să rîdă şi o privi cu încîntare.
- Atunci, înseamnă că tu joci în continuare jocul?
Pollyanna îl privi mirată.
- Da, sigur. Ei bine, Jimmy, nu cred că aş fi putut răzbi în aceste şase luni fără acest joc binefăcător.
- Nu te-am auzit de mult vorbind despre el. Ea îşi schimbă culoarea.
- Mă tem că am vorbit prea mult celor indiferenţi, pe care nu-i interesează. Ei nu l-ar accepta de la mine la douăzeci de ani, aşa cum o făceau cînd eram de zece ani, ştii bine aceasta. Oamenilor nu le place să le predici, adăugă ea cu un surîs puţin răutăcios.
- Mă întreb adesea, Pollyanna, dacă tu însuţi înţelegi într-adevăr acest joc şi mai ales dacă îţi dai seama ce a făcut el pentru cei care-1 joacă.
- Ştiu numai ce a făcut pentru mine. Vocea ei era scăzută şi privea în altă parte.
- Cineva spunea odată că acest joc ar revoluţiona lu­mea dacă l-ar juca fiecare, şi cred că aşa este.
- Da, însă sînt oameni care nu iubesc «revoluţia», răspunse Pollyanna zîmbind. Am întîlnit anul trecut în Germania un om care şi-a pierdut averea. Cineva, în prezenţa mea, 1-a încurajat puţin zicîndu-i: "Gîndeşte-te că lucrurile ar fi putut ieşi mai rău". Ar fi trebuit să-1 auzi: "Dacă era ceva care putea să mă înnebunească - zicea el -era cînd auzeam că mi se spune că s-ar fi putut întîmpla ceva mai rău şi că trebuie să mă mulţumesc cu ce mi-a rămas. N-am ce face cu astfel de oameni care au veşnic zîmbetul pe buze şi care repetă întruna că sînt foarte mulţumiţi pentru că pot să respire, să mănînce, să se plimbe sau să doarmă. Cînd mi se spune că trebuie să mă mulţumesc cu astfel de baliverne, simt că înnebunesc; aş vrea să mă arunc asupra unuia din aceştia şi să-1 omor", Închipuieşte-ţi ce gafă aş fi făcut dacă vorbeam cu acel om despre jocul mulţumirii.
- Ai dreptate! Dar eu cred că oricum, cu ideile lui greşite despre lume şi viaţă, el a rămas foarte nenorocit şi la fel ceilalţi din jurul lui, nu-i aşa?
Pollyanna zîmbi.
- Lucrul acesta îmi aduce aminte de ceea ce i-am spus într-o zi unei doamne sărace. Era una din doamnele de la Asistenţa Socială din vest; una dintre acele per­soane care se bucură în adevăr că este nenorocită şi că poate să-şi povestească necazurile. Atunci aveam vreo şase ani şi încercam să învăţ jocul. Trebuie să-ţi mărtu­risesc că n-am avut prea mare succes, şi la urmă am înţeles foarte puţin, căci am zis triumfînd: "în tot cazul, poţi fi mulţumită că ai atîtea lucruri care să te facă nenorocită, de vreme ce îţi place să fii nenorocită".
- Cred că aceasta "i-a făcut mult bine", zise Jimmy.
Pollyanna încruntă sprîncenele.
- Mă tem că nu i-a făcut nici o plăcere, după cum nici neamţului nu i-ar fi folosit cu nimic dacă i-aş fi spus acelaşi lucru.
- Dar trebuia să le spui, şi ar trebui...
- Ei bine, Jimmy, ce înseamnă asta?
- Nimic, numai mă gîndeam că poate sînt în stare să te conving să faci un lucru pe care mă tem că l-ai făcut.
El se opri brusc, încurcat şi roşu la faţă.
- Ei bine, Jimmy Pendleton, te rog încă o dată, ce înseamnă aceasta?
- Nimic...
- Aştept, şopti Pollyanna. Purtarea şi vocea ei erau calme şi încrezătoare, cu toate că în ochi i se citea o ex­presie puţin răutăcioasă.
Tînărul nu îndrăznea.
- Vezi, iată eu am puţină grijă de acest joc, de teamă că o să-mi vorbeşti ca altădată, poate mă înţelegi.
- Asta vrei să-mi spui? Ce-ţi spuneam altădată? Mi se pare că mă crezi că sînt la douăzeci de ani ca şi la zece ani.
- Nu, nu asta voiam să-ţi spun Pollyanna; cu adevărat mă gîndeam...
Dar Pollyanna îşi astupă urechile cu palmele şi plecă de acolo rîzînd.

***

Pe la sfîrşitul lui iunie, Pollyanna primi o scrisoare din partea domnişoarei Wetherby:

Vă scriu pentru a cere o favoare. Cred că îmi veţi putea spune care familie liniştită din Beldingsville ar putea s-o ţină în pensiune pe sora mea în timpul verii. Sînt trei persoane: doamna Carew, secretara ei şi fiul ei adoptiv Jamie. Cred că vă amintiţi de Jamie, nu-i aşa? Ei n-ar vrea să stea nici la hotel şi nici la o pensiune obişnuită. Sora mea este foarte obosită, iar doctorul i-a recomandat să meargă la ţară pentru a face o schimbare şi a avea un repaus complet. Ne-am gîndit numaidecît la Beldingsville şi la dumneavoastră. Ar vrea să plece, dacă e posibil, la începutul lui iulie. Oare ar fi o îndrăzneală prea mare dacă v-aş ruga să-mi răspundeţi cît mai curînd? Rămîn din toată inima a dumitale,

Della Wetherby.

După ce a citit această scrisoare, Pollyanna a rămas cîteva minute pe gînduri. Apoi o idee care i-a trecut prin minte a făcut-o să scoată o exclamaţie şi, sculîndu-se brusc, s-a dus la mătuşa ei.
- Tanti dragă, strigă ea răsuflînd de oboseală, am o idee foarte bună. Ţi-am spus că o să se întîmple ceva care să-mi dea posibilitatea să-mi arăt talentele. Ascultă-mă: am primit o scrisoare de la domnişoara Wetherby, care îmi spune că doamna Carew şi familia ei doresc să petreacă vara la ţară şi mă întreabă dacă aş putea să le găsesc o gazdă convenabilă. Ei nu vor să meargă la vreun hotel şi nici la vreo pensiune, ci ar vrea să cunoască o familie care să-i primească. Mai întîi n-am găsit nimic, dar acum ştiu pe cine să le recomand; ghiceşte tanti.
- Sărmana de mine, zise doamna Chilton, tu îmi scoţi sufletul cu graba ta. S-ar părea că ai numai doispre­zece ani, în loc să fii o fată cu judecată. Despre cine e vorba?
- Să găsim o familie care să primească pe doamna Carew şi pe Jamie. Am găsit-o.
- Chiar? şi de ce m-ar interesa asta pe mine? şopti doamna Chilton dezinteresată.
- Să-i primim aici, dragă tanti!
- Pollyanna! strigă doamna Chilton cu spaimă în glas.
- Te rog foarte mult să nu zici nu. Nu vezi dumneata că acesta este norocul care vine de la sine, norocul pe care-1 aşteptam? Camere avem destule, şi dumneata ştii că mă pricep să conduc gospodăria. Putem deci să-i primim bine, şi lucrul acesta o să-ţi aducă bani.
- Dar Pollyanna, înţelege-mă că nu pot transforma casa mea într-o pensiune - vila Harrington nu poate ajunge o pensiune! O, Pollyanna, nu pot suporta gîndul acesta!
- Dar nu va deveni o pensiune obişnuită. Aceştia pe care-i primim sînt prietenii noştri, musafiri care vin să ne vadă; numai că ei vor fi musafiri care plătesc şi în acelaşi timp ne vom bucura de tovărăşia lor şi vom avea şi bani, banii de care avem nevoie, scumpă mătuşica, accentua Pollyanna.
Un sentiment de mîndrie jignită făcu să roşească faţa doamnei Chilton, care se aruncă într-un fotoliu gemînd.
- Ei, şi cum o să faci tu toate acestea? o întrebă în sfîrşit. Tu nu poţi face toate treburile singură, copilă!
- O, nu, îi răspunse plină de bucurie, simţindu-se acum pe un teren sigur, ştiind că a ajuns la victorie. Voi putea să fac bucătăria si să supraveghez totul, şi sînt sigură că una din surorile mai mici ale Nancyei va veni să facă restul. Madame Durgin s-ar ocupa de spălat rufe, cum deja face şi acum. Vai, dragă tanti, va fi o plăcere! Îmi pare un lucru foarte frumos cum şi este în adevăr, să-mi cadă bani în mînă aşa pe negîndite.
- Îţi cad în mînă, într-adevăr! Mai ai multe de în­văţat, Pollyanna. Cînd vei cădea moartă de oboseală, după ce vei fi gătit şi vei fi făcut menajul, cînd vei fi aproape distrusă pentru a satisface pe alţii, atunci vei înţelege ceea ce spui acum.
- Bine, o să-mi aduc aminte, răspunse Pollyanna rîzînd. Dar nu voiesc să-mi fac inimă rea de pe acum; mă duc repede să-i scriu domnişoarei Wetherby. Cînd va veni Jimmy Bean după-masă, îl voi ruga să-mi pună scrisoarea la poştă.
Doamna Chilton nu-şi găsea astîmpăr în fotoliul.
- Pollyanna, aş vrea să-1 numeşti pe tînărul acesta pe numele lui adevărat.
- Da, afirmă Pollyanna, dar l-am cam uitat.
Cînd sosi Jimmy la ora patru, scrisoarea era gata. Pollyanna tremura încă de emoţie şi îndată îşi puse vizi­tatorul la curent cu cele aranjate.
- Şi voi fi aşa de fericită! adăugă, cînd isprăvi de spus toate planurile. Nu i-am mai văzut niciodată din iarna cînd am fost la Boston. Ţi-am vorbit de Jamie, nu-i aşa?
- Da, mi-ai vorbit, zise el cu un tremur nervos în voce.
- Ei, nu-i aşa că e splendid că vine şi el?
- Nu sînt convins că venirea lui poate fi un lucru splendid.
- Nu găseşti splendid că am acest noroc s-o ajut pe mătuşa mea? Află Jimmy că eu sînt încîntată.
- Mie mi se pare că va fi destul de neplăcut pentru tine, răspunse Jimmy cam iritat.
- Desigur, cîteodată, dar voi fi mulţumită să cîştig ceva şi la aceasta mă voi gîndi tot timpul. Vezi, dar, Jimmy cum devin negustoreasă?
Urmă o clipă de linişte, apoi tînărul o întrebă brusc:
- Ce vîrstă are Jamie ăsta acum?
- Nimeni nu ştie exact; îmi închipui că este cam de vîrsta ta. Sînt curioasă să ştiu cum îi merge acum. Am întrebat şi în scrisoare.
- Da, într-adevăr!
Pendleton privi scrisoarea pe care o avea în mînă şi oftă cu un aer de neîncredere. Se gîndea că ar trebui s-o rupă, s-o dea la oricare altul, s-o arunce undeva sau să facă orice ca s-o distrugă numai să n-o pună la poştă.
Jimmy îşi dădea seama că este gelos, că totdea­una fusese gelos pe acest tînăr. Acum, cînd iubea pe Pollyanna, era supărat şi nu mai voia să-şi arate gelozia. Pur şi simplu nu voia ca acest tînăr ce-i purta numele să vină aici la Beldingsville ca să le tulbure liniştea.
În cîteva zile se văzu că Jimmy nici nu rupsese scri­soarea şi nici n-o aruncase, căci Pollyanna primi un răs­puns prompt şi încîntător de la domnişoara Wetherby, şi la vizita lui următoare, Jimmy o auzi pe Pollyanna spunîndu-i:
- Fireşte, în prima parte a scrisorii îmi arată cît sînt ei de mulţumiţi cu răspunsul meu; aceasta nu te intere­sează. Restul însă vreau să ţi-o citesc. Contez mult pe tine Jimmy, şi sper că mă vei ajuta să le fac cît mai plăcută şe­derea lor aici.
- Da, desigur!
- Nu fi ironic, pentru că nu-ţi place numele lui Jamie, zise Pollyanna cu un ton de reproş şi cu o seve­ritate fină. Îl vei iubi şi pe el şi o vei iubi şi pe doamna Carew.
- Crezi asta? replică Jimmy, cu oarecare aroganţă. Să sperăm că dacă voi începe s-o iubesc pe acea doamnă, dînsa va fi aşa de amabilă să-mi plătească cu aceeaşi monedă.
- Fără îndoială. Acum ascultă. Scrisoarea aceasta este de la sora ei, domnişoara Della Wetherby, care este infirmieră la sanatoriu.
Şi Pollyanna, zîmbind mereu răutăcioasă, începu să citească:
"îmi ceri să-ţi spun tot ce mă interesează şi pe mine. Este o chestiune cam grea, totuşi, pe cît se poate, îţi voi îndeplini dorinţa. Pentru a începe, cred că o vei găsi pe sora mea cu totul schimbată. Noile interese, care au intrat în viaţa ei, au făcut minuni timp de şase ani. În momentul de faţă ea este puţin supărată şi obosită, dar un bun repaus o va vindeca repede. Vei vedea şi tu cît pare de tînără, de înfloritoare şi de mulţumită. Notează că am zis mulţumită.
Lucrul acesta nu te va mira atît ca pe mine, deoarece erai prea tînără pentru a observa cît era de nenorocită, cînd ai venit tu la Boston. Atunci, pentru ea, viaţa era lipsită de orice speranţă şi de orice fericire; acum o găseşte plină de veselie şi de mulţumire.
Mai întîi, îl are pe Jimmy, şi cînd îi vei vedea împre­ună nu vei mai avea nevoie să te informez ce înseamnă el pentru ea. Este drept că noi nu ştim bine dacă este Jamie al nostru, cel adevărat, însă sora mea îl iubeşte ca pe copilul ei propriu; l-a adoptat în mod legal, cred că ştii aceasta.
Îţi mai aminteşti de Sadie vînzătoarea? Ei bine, tot căutînd s-o ajute şi să-i facă o viaţă mai plăcută, sora mea a tot mărit sforţările sale puţin cîte puţin, aşa de bine, încît acum are douăsprezece fete tinere care o consideră ca îngerul lor salvator. A înfiinţat o societate pentru tinerele lucrătoare. Poţi să-ţi închipui că lucrul acesta cere efort fizic şi consum nervos. Ajutorul ei cel mai preţios este secretara sa, Sadie Dean. O vei găsi mult schimbată şi pe această tînără; cu toate acestea ea este mereu aceeaşi Sadie Dean.
Pe cînd pentru Jamie, bietul Jamie, cea mai mare în­tristare a vieţii sale este de a şti că nu va mai putea merge niciodată. Într-un timp, noi toţi nutream oarecare speranţe. Timp de un an, doctorul Ames a venit aici la sanatoriu şi l-a îngrijit aşa de bine, încît Jamie poate să meargă acum în cîrje. Bietul băiat va rămîne infirm toată viaţa. El şi-a păstrat într-o măsură minunată entuziasmul copilăresc şi plăcerea de a trăi. Un singur lucru ar putea să-l arunce într-o completă disperare şi să-i altereze inteligenţa, dacă ar descoperi că el nu este Jamie Kent, nepotul nostru. Cred că numai datorită forţei lui de sugestie şi de gîndire a ajuns să creadă că este adevăratul Jamie; chiar dacă nu este aşa, sper că el nu va şti aceasta niciodată".
- Aceasta este tot ce scrie despre ei, zise Pollyanna îndoind scrisoarea. Nu-i interesant?
- Da, într-adevăr! răspunse Jimmy cu un ton mai ridicat.
Se gîndea acum ce înseamnă pentru el două picioare sănătoase. Şi, de asemenea, ar fi dorit în acea clipă ca sărmanul invalid să aibă şi el parte de atenţie şi de gîndire din partea Pollyannei, dar nu prea multă!
- Nu este o greşeală, este ceva inviorător pentru sărmanul băiat, îşi zise el.
- Tu nu ştii nimic, Jimmy Bean, răspunse Pollyanna mişcată; eu însă îl pot înţelege, că un timp oarecare nici eu n-am putut merge şi deci ştiu ce înseamnă asta.
- Da, desigur, răspunse Jimmy mişcîndu-se agitat pe scaunul său.
Jimmy, văzînd faţa atît de radioasă şi ochii Pollyannei atît de strălucitori, nu mai era aşa de sigur dacă doreşte ca Jamie să vină la Beldingsville, căci vedea că, atunci cînd se gîndea la el, Pollyanna avea o înfăţişare cu totul deo­sebită.

***

Zilele care mai erau pînă la sosirea «acestor oameni teribili», cum îi numea doamna Chilton pe musafirii care plătesc ai nepoatei sale, trecură repede pentru Pollyanna.
Chemînd în ajutor pe Nancy şi pe sora ei mai mică, Betty, Pollyanna inspecta toată casa, cameră cu cameră, aranjînd-o pentru confortul şi plăcerea musafirilor aştep­taţi. Doamna Chilton nu putea s-o ajute decît foarte pu­ţin, mai întîi pentru că nu se simţea bine, apoi pentru că starea ei psihică nu-i permitea să facă nici un efort. Pe de altă parte mai era şi mîndria numelui ei de Harrington şi veşnica bombăneală:
- Pollyanna, Pollyanna, n-am crezut că o să ajungă vreodată pensiune castelul familiei Harrington!
- Nu tanti, nu trebuie să ne facem gînduri negre, răs­punse blînd Pollyanna. Cei ce vin sînt familia Carew, care ne întorc vizita aici, la castelul Harrington.
La ziua fixată, Pollyanna însoţită de Timotei se duse la gară pentru a aştepta sosirea trenului de după-amiază. Pînă atunci se dovedise a fi încrezătoare şi veselă, gîndindu-se la clipele acestea.
Dar acum, cînd aştepta fluieratul trenului, era cuprin­să de o adevărată panică formată din îndoială, timiditate şi teamă. Îşi amintea de situaţia şi averea doamnei Carew şi de gusturile sale aristocratice. Îşi dădea seama că va întîlni un nou Jamie, un tînăr cu totul deosebit de băiatul pe care îl cunoscuse. Pentru un moment, avu o dorinţă să fugă oriunde.
- Timotei, mă simt rău. Cred că trebuie să le spunem să nu mai vină, zise ea încet.
- Domnişoară! strigă Timotei.
Privind la figura speriată a lui Timotei, Pollyanna îşi reveni. Clătină capul şi începu să rîdă.
- Nu te mai gîndi la aceasta, nu ştiam ce spun, Timotei. Nu peste mult timp, ei vor fi aici.
Trenul oprise deja şi Pollyanna se grăbi să se apropie, revenindu-şi complet în fire. Recunoscu îndată pe cei ce sosiră. Urmară cîteva minute de strîngeri de mînă, excla­maţii de mirare şi de bucurie, apoi ea se urcă în trăsură alături de doamna Carew, cu Jamie şi Sadie Dean în faţa lor. Atunci putu să privească cu toată atenţia pe fiecare din musafiri şi să constate schimbările pe care anii Ie adu­seseră, În ceea ce priveşte pe doamna Carew, Pollyanna rămase surprinsă. Uitase că această doamnă era aşa de frumoasă, că avea gene aşa de lungi şi ochii aşa de fru­moşi. Prin mintea ei îşi făcu loc un sentiment vag de gelozie, dar repede îşi aduse aminte de tristeţea de odini­oară care o stăpînea pe doamna Carew şi se bucură de această schimbare.
Apoi se întoarse către Jamie, spunîndu-şi în sine că în adevăr el era o figură distinsă. Ochii săi adînci, faţa puţin palidă şi părul ondulat îl făcea atrăgător. Apoi aruncă o privire spre cîrjele aşezate lîngă el şi simţi un sentiment de simpatie vie în toată fiinţa ei.
De la Jamie, Pollyanna trecu cu privirea la Sadie Dean. În ceea ce priveşte trăsăturile, Sadie era la fel cum o văzuse întîia oară în grădina publică la Boston. Dar nu avu nevoie să o privească prea mult pentru a constata că pieptănătura, hainele, felul de a se exprima, precum şi dispoziţia ei erau cu totul deosebite.
Jamie zise Pollyannei:
- Ce bună eşti că ne-ai permis să venim. Ştii tu la cine mă gîndeam eu cînd ai scris că poţi să ne primeşti? Mă gîndeam la fetiţa din grădina publică cu sacul plin de hrană pentru păsărele.
- Cu sacul plin! zise Pollyanna rîzînd.
- Desigur că în cazul de faţă, sacul de alimente s-a transformat în camere drăguţe la ţară, în lapte bun şi ouă proaspete, replică Jamie. Dar, pe acestea sînt sigur că le vom avea.
- Foarte bine, voi face tot posibilul să fiţi mulţumiţi, zise Pollyanna simţindu-se fericită că tanti Polly nu este de faţă ca să audă cît de repede s-au realizat prezicerile sale. Sărmanul Lancelot! Oare cine îl hrăneşte, dacă mai trăieşte?
- Dacă trăieşte, este desigur hrănit, zise doamna Carew bucuroasă. Băiatul acesta merge încă cel puţin o dată pe săptămînă în grădină, cu buzunarele pline de nuci şi de alte alimente. De multe ori cînd vreau să comand cereale pentru dejun, mi se răspunde: "Le-a reţinut dom­nul Jamie pentru porumbei, doamnă!"
- Da, dar lasă-mă să-ţi spun, strigă Jamie cu entu­ziasm.
Şi după o clipă, Pollyanna asculta cu aceeaşi fascinaţie din trecut povestea unei perechi de turturele din grădina plină de soare. Mai tîrziu înţelese cele scrise de miss Wetherby cînd văzu pe Jamie că apucă cîrjele şi cu aju­torul lor se coborî singur din trăsură. Mai înţelese că timp de zece minute cît a mers cu trăsura, uitase că este olog.
Spre marea ei mirare, Pollyanna observă că întreve­derea scurtă dintre tanti Polly şi musafiri se petrecuse în condiţii mult mai bune de cum se aştepta.
Musafirii erau vădit încîntaţi de vechea casă şi de tot ce era în ea, încît era imposibil ca doamna Chilton să-şi păstreze atitudinea rece şi resemnată în prezenţa lor. De altfel, în mai puţin de o oră, farmecul personal şi magne­tismul lui Jamie au alungat orice neîncredere şi tristeţe care mai dăinuia în sufletul închis al doamnei Chilton.
Dar cu toată schimbarea de atitudine a mătuşii sale, Pollyanna găsi că lucrurile nu merg tocmai "pe roate". Era multă treabă de făcut. Sora Nancyei, Betty, era gentilă şi bine dispusă, însă nu era Nancy. Trebuia s-o înveţe, şi a-ceasta cerea timp. Pollyanna avea fel de fel de griji. Acum, un scaun acoperit cu praf era o crimă pentru ea, iar o mîncare nepreparată ca lumea, o tragedie.
Încet, încet, datorită argumentărilor şi rugăminţilor doamnei Carew şi a lui Jamie, Pollyanna îşi îndeplinea îndatoririle mult mai repede şi înţelese că adevărata crimă şi tragedie în ochii prietenilor ei nu era nici praful de pe scaun şi nici mîncarea prost gătită, ci mai curînd grija şi oboseala care începuseră să lase urme pe figura ei.
- Parcă n-ar fi destul că ne-ai îngăduit să venim! zicea Jamie. Nu te mai omorî atîta cu pregătitul mîncării.
- De altfel, nici nu trebuie să mîncăm mult, adăugă doamna Carew rîzînd. Doar nu vreţi să facem indigestie?
Era minunat să vezi cum cei trei membri ai familiei se adaptau la viaţa de aici.
La numai cîteva zile de la sosire, doamna Carew stîrni interesul doamnei Chilton cu privire la societatea tine­relor funcţionare pe care o înfiinţase la Boston, iar Sadie Dean şi Jamie se certau cum să ajute pe Pollyanna la cules flori sau la strîns legume.
Cam la vreo săptămînă de la venirea musafirilor, în castelul Harrington, într-o seară, John Pendleton şi Jimmy veniră să facă o vizită. Pollyanna se aşteptase ca ei să vină mai curînd.
- Sînteţi prieteni scumpi pentru mine şi doresc să vă cunoaşteţi bine cu toţii şi să fiţi prieteni între dumnea­voastră, zise ea.
De altfel, nu era surprinsă de faptul că atît Jimmy cît şi domnul Pendleton au fost impresionaţi de frumuseţea doamnei Carew. Dar privirea pe care o îndrepta doamna Carew spre Jimmy era curioasă; părea că îl cunoaşte.
- Domnule Pendleton, nu te-am mai văzut eu nicio­dată?
Ochii sinceri ai lui Jimmy o priviră pe doamna Carew drept în faţă, cu admiraţie.
- Nu cred, răspunse el zîmbind. Sînt sigur că dacă v-aş fi întîlnit vreodată, n-aş fi uitat acest lucru.
Sentimentul care inspirase aceste cuvinte era aşa de vizibil, încît toată lumea începu să rîdă, iar domnul John Pendleton zise:
- Bine a zis fiul meu, avînd în vedere vîrsta dumnea­voastră. Nici eu n-aş putea spune altceva.
Doamna Carew se înroşi şi începu să rîdă.
- Nu, dar fără glumă, insistă ea, mi se pare că te cunosc. Chiar dacă nu ne-am întîlnit, cred totuşi că te-am văzut undeva.
- Este foarte posibil, zise Pollyanna. Poate l-aţi văzut la Boston, căci Jimmy a urmat Politehnica timp de trei ani. Cînd va fi mare, va construi poduri şi diguri.
Din nou toată lumea începu să rîdă, afară de Jamie, şi numai Sadie Dean a remarcat că Jamie, în loc să rîdă, închise ochii ca şi cum unele vorbe rostite îl dureau. Numai Sadie Dean înţelese de ce şi ea schimbă subiectul conversaţiei, îndreptîndu-1 în altă direcţie. Avu ocazia să vorbească de cărţi şi flori, de animale şi păsări, subiect care îi convenea mai mult lui Jamie decît cel al podurilor şi digurilor pe care n-ar fi putut să le construiască vreo­dată. Dar nimeni, nici măcar Jamie, nu observă că asta era strategema domnişoarei Sadie.
După ce oaspeţii plecară, doamna Carew spuse din nou că este urmărită de ideea că văzuse undeva pe Jimmy Pendleton.
- În tot cazul, este un băiat bun şi îl iubesc.
- Sînt foarte mulţumită, deoarece şi eu îl iubesc, zise Pollyanna. Totdeauna l-am iubit pe Jimmy.
- Îl cunoşti de mult? întrebă Jamie cu interes.
- O, da, îl cunosc de mulţi ani! Eram atunci o fetiţă, iar el era Jimmy Bean.
- Jimmy Bean? Nu este fiul domnului Pendleton? întrebă doamna Carew surprinsă.
- Nu. E numai fiul său adoptiv.
- Fiu adoptat! zise Jamie. Atunci nici el nu este un fiu adevărat, ca şi mine.
Se simţea multă bucurie în vocea acestui tînăr.
- Nu. Domnul Pendleton n-a avut copii deloc. Nici n-a fost însurat vreodată. A vrut să se însoare odată, dar... nu a reuşit.
Pollyanna se roşi şi tonul vocii ei se schimbă. Nu uitase că mama ei refuzase pe domnul Pendleton cu mulţi ani în urmă şi că ea era responsabilă de celibatul aşa lung al acelui om.
În acest timp, doamna Carew şi Jamie, neştiind nimic din toate acestea şi remarcînd numai fîstîcirea Pollyannei, au ajuns îndată la aceeaşi concluzie:
- Este posibil, îşi ziceau amîndoi, ca acest om, John Pendleton, să fi fost îndrăgostit de Pollyanna, un copil?!

***

Înainte de sosirea musafirilor, Pollyanna spuse lui Jimmy că se bazează pe concursul lui pentru a-i distra.
La început, Jimmy nu se arăta deloc dispus să-şi îndeplinească acest rol, dar după o săptămînă, nu numai că se grăbea să facă aceasta, dar era chiar încîntat de ro­lul său.
Între el şi doamna Carew se stabilise o caldă priete­nie, bazată pe ceea ce părea să fie o puternică atracţie, foarte deosebită, pe care o simţeau amîndoi. Ei se plim­bau şi vorbeau împreună, făceau planuri pentru asociaţia tinerelor funcţionare, planuri care urmau să fie puse în execuţie iarna următoare cînd Jimmy avea să fie la Boston. Ei însă nu uitau nici de Jamie şi de Sadie Dean, iar aceştia, ca membri ai familiei, participau la toate discutiile despre organizarea planurilor pentru distracţia so­cietăţii. Jimmy nu venea totdeauna singur. Din cînd în cînd, era însoţit de domnul Pendleton. Se organizau multe plimbări cu trăsura, multe curse de călărie şi multe şi plă­cute după-amieze de lectură şi de lucru de plăcere, care aveau loc în veranda castelului Harrington.
Pollyanna era încîntată. Nu numai că musafirii ei nu se plictiseau, dar prietenii ei din familia Carew făcuseră cunoştinţă cu ceilalţi prieteni buni, cu cei din familia Pendleton. Se părea că ea este un fel de mamă cloşcă înconjurată de puişorii ei. Pollyanna trona la reuniunile din verandă şi făcea tot ce-i sta în putinţă pentru a men­ţine întregul grup al prietenilor unit şi fericit. Nici familia Carew şi nici Pendleton nu erau mulţumite cînd vedeau că Pollyanna rămîne simplă spectatoare la petrecerile lor şi o rugau cu insistenţă să ia parte şi să se bucure împre­ună cu ei.
- Cum să putem noi accepta ca tu să te mărgineşti la a sta în această bucătărie caldă? bombăni Jamie într-o zi cînd el intrase acolo. În dimineaţa aceasta este un timp superb şi cu toţii vom merge la pădure, unde vom prinzi. Vei veni şi tu.
- Dar, Jamie, eu nu pot, îmi este imposibil! Zise Pollyanna.
- De ce nu? Nu trebuie să prepari masa pentru seară pentru noi, că nu vom fi aici.
- Dar trebuie preparat dejunul.
- Din nou te îngrijeşti peste măsură. Vom cumpăra dejunul, aşa că nu va fi nevoie să rămîi acasă ca să mai găteşti. Ai vreo obiecţie?
- Ei bine, Jamie, asta nu pot. Trebuie să pun prăjitu­rile la gheaţă.
- Nu e nevoie de aceasta!
- Apoi este de făcut curăţenie.
- Nu vom face murdărie.
- Dar nu pot să-ţi înşir toate treburile pe care le am de făcut astăzi.
- Nici nu vreau să mi le-nşiri, replică Jamie, vesel. Vreau ca să încetezi odată cu "nu". Hai vino, pune-ţi pălăria! Am văzut-o pe Betty în sufragerie şi mi-a spus că va împacheta ea mîncarea pentru prînz. Să mergem, grăbeşte-te!
- Să vedem, băieţică! Este imposibil, zise Pollyanna rîzînd şi încercînd să scape, deoarece el o ţinea de mînecă. Nu pot merge cu voi aşa cum sînt îmbrăcată.
Şi totuşi a mers, şi nu numai de data aceea, ci chiar de mai multe alte ori. Nu mai putea să refuze, căci avea contra ei nu numai pe Jamie, ci şi pe Jimmy şi domnul Pendleton, ca să nu mai vorbim de doamna Carew, de Sadie şi de însăşi doamna Chilton.
- De bună seamă, sînt fericită să merg, zicea ea cu un oftat de mulţumire. Dar cu siguranţă că nu s-au mai văzut musafiri ca ai mei care să ceara biscuiţi, lapte şi mîncăruri reci; şi niciodată pînă acum nu s-a văzut ca o proprietară de pensiune ca mine să meargă la pădure împreună cu musafirii ei.
Punctul culminant a fost atins într-o zi cînd John Pendleton a propus să plece toţi într-o plimbare de două săptămîni la un lac de munte, la patruzeci de mile de Beldingsville. Tanti Polly nu înceta să se minuneze, gîndindu-se cît de mult se schimbase John Pendleton.
Ideea a fost primită cu entuziasm de toată lumea, în afară de tanti Polly care îi spuse Pollyannei că ar fi mai bine şi de dorit că, dacă domnul John Pendleton voia să iasă din singurătatea lui morocănoasă în care se închisese de atîţia ani, nu era cazul să facă acuma pe tînărul de douăzeci de ani. Ea spuse în public că nu era încîntată de o călătorie de durată la ţară, timp în care să fie obligată să doarmă pe pămîntul umed şi să mănînce tot felul de fructe sălbatice sub pretext că se distrează, fapt care nu poate constitui nici pe departe distracţie pentru persoanele tre­cute de patruzeci de ani.
Dacă John Pendleton a fost mîhnit de această decla­raţie, nu a voit touşi s-o arate; interesul şi entuziasmul lui nu s-au micşorat deloc şi planurile pentru excursia la ţară continuau să fie perfecţionate. S-a luat hotărîrea ca şi în cazul în care doamna Chilton nu avea să ia parte la aceas­tă expediţie, să nu se contramandeze planul deja stabilit.
- Şi doamna Carew, în acest caz, va avea misiunea de şef al expediţiei! zise Jimmy, cu multă bucurie.
Timp de o săptămînă n-a fost vorba decît de corturi, de îmbrăcăminte, de provizii, de undiţe pentru pescuit, şi aproape tot ce se făcea se făcea numai în scopul călă­toriei.
- Ce-o fi să fie! zise Jimmy chiar cu riscul de a fi pedepsit de doamna Chilton. Totuşi, vrem cu adevărat o expediţie la ţară, cu foc în aer liber şi cartofi copţi în ce­nuşă; ne vom aşeza în jurul focului, vom povesti diferite istorioare şi vom frige carnea înfiptă într-o ţepuşă.
- Şi vom merge cu vaporul, vom înota, vom merge cu barca şi vom pescui, declară Pollyanna. şi... se opri deo­dată cu ochii fixaţi la faţa lui Jamie. Ce să mai discutăm? Nu vom face nimic din acestea, se corectă ea; vom sta liniştiţi, vom citi şi vom discuta.
Ochii lui Jamie se întunecară şi faţa i se îngălbeni. El deschise gura, dar înainte să înceapă vorba, Sadie Dean zise:
- O! dar cînd se fac astfel de excursii, urmează de­sigur lungi popasuri în aer liber care sînt aşa de necesare. Vara trecută eram la Maine şi să fi văzut dumneavoastră peştele pe care 1-a prins domnul Carew. Era... povesteşte tu, zise ea îndreptîndu-se către Jamie.
Jamie rîse şi dădu din cap.
- Poate n-o să creadă o poveste cu peşti, zise el.
- Încearcă, zise Pollyanna.
Jamie dădu din cap, culoarea feţei îi revenise, şi ochii lui nu mai aveau o expresie dureroasă. Pollyanna privi spre Sadie Dean şi se miră văzînd că se înfundă degajată în fotoliul ei.
În sfîrşit, ziua fixată sosi şi plecară cu automobilul nou al lui John Pendleton, cu Jimmy ca şofer. Un zgomot, o vîjîitură, un concert de adio şi iată-i plecaţi cu un ţipăt de sirenă, Jimmy acţionînd îndelung claxonul. La capătul a patru ore de mers, voiajul lor de patruzeci de mile în auto mobil se sfîrşi. Locul de oprire era cunoscut încă de mulţi ani de domnul Pendleton, de data aceasta inspecta împre­jurimile cu o mulţumire amestecată cu o oarecare grijă.
- O, ce frumos este! ziseră în cor pasagerii.
- Sînt foarte mulţumit că vă place locul acesta! răs­punse domnul Pendleton. Cu toate acestea, eram cam îngrijorat gîndindu-mă că poate l-aş fi găsit schimbat; ştiţi că lucrul acesta se întîmplă foarte des. Desigur pomii au mai crescut, dar nu aşa de mult încît să ne rătăcim în pădure.
Fiecare se puse pe treabă, să pregătească terenul, să ridice cele două corturi, să descarce automobilul, să cons­truiască cuptorul şi să aranjeze bucătăria şi dormitorul. Abia acum, Pollyanna începu să se intereseze în mod deosebit de Jamie şi să aibă grijă de el. Ea înţelese că gropile, văile cît şi movilele acoperite cu pietriş sau spini nu erau pentru o pereche de cîrje ceea ce este un parchet acoperit cu covoare. Ea văzu că sfidînd infirmitatea lui, Jamie căuta să ia parte la lucru, şi faptul acesta o tulbură. De două ori se repezi să-i ia din mînă scaunul pe care încerca să-1 ducă.
- Lasă-mă să-1 duc, o rugă el. Tu ai făcut destule tre­buri.
La a doua intervenţie ea adăugă:
- Te rog să mergi să te odihneşti, Jamie. Pari foarte obosit.
Dacă ar fi privit mai atent, ar fi văzut roşeaţa care se aşternu pe fruntea lui. Văzu cu toate acestea, spre marea ei mirare, pe Sadie Dean cu braţele pline de cutii zicînd:
- Vai, domnule Carew, te rog ajută-mă puţin. După cîteva secunde, Jamie se îndrepta spre corturi luptîndu-se să ducă două cîrje şi o mulţime de cutii. Cu vorbe de reproş pe buze, Pollyanna se îndreptă spre Sadie Dean, dar n-a apucat să-şi rostească reproşurile, căci Sadie, cu un deget pe buze, se apropia de ea în grabă.
- Ştiu că nu ai nici o intenţie rea, zise ea cînd era aproape de Pollyanna, dar nu vezi cît se consumă la gîndul că tu îi spui că el nu poate să facă nimic? Vezi cît de fericit este acum?
Pollyanna îşi aruncă privirile spre el şi-1 văzu aple­cat pe una din cîrje, silindu-se să descarce pe pămînt în­cărcătura de cutii. De atunci Pollyanna supraveghea pe Jamie foarte atentă, dar avea grijă ca nimeni să n-o observe, şi în timp ce îl supraveghea, în inima ei suferea. De două ori îl văzu că încearcă să facă un lucru, şi de fiecare dată renunţă; o dată era un scaun prea greu pe care nu-1 putea ridica, iar altă dată era o masă pliantă care era prea grea de transportat cu cîrjele lui. De fiecare dată îl văzu cum se uită în toate părţile să vadă dacă a obsevat cineva neputinţa lui. Pollyanna mai observă că el era foarte obosit, dar, cu tot surîsul său, faţa îi era palidă şi trasă, ca a unui om care sufere.
- Cred că nu ne-am gîndit destul la el cînd am accep­tat să venim într-un loc ca acesta, zise ea cu ochii plini de lacrimi. Să faci excursii în cîrje? De ce nu ne-am dat sea­ma înainte de a pleca?
Peste o oră, însă, în jurul focului, după masă, Pollyanna găsise răspuns la această întrebare; aşa cum stăteau în jurul focului, faţa Pollyannei, luminată,de flăcările focului, contrasta puternic cu întunericul din jur, fiind fermecată de-a dreptul de modul mişcător în care povestea Jamie. Ba, mai mult, uită de cîrjele acestui tînăr minunat.

***

Toţi şase formau o societate veselă. Se părea că şirul bucuriilor ce se iveau în fiecare zi nu mai avea sfîrşit, cu atît mai mult cu cît o camaraderie desăvîrşită era între ei toţi. Lucrul acesta îl constată şi Jamie într-o seară cînd erau toţi în jurul focului:
- Parcă acum am făcut cunoştinţă unul cu altul în ultima săptămînă mai mult decît ne-am cunoscut în oraş timp de un an.
- Asta este adevărat, dar mă întreb de ce? zise doam­na Carew cu ochii visători, privind flacăra focului.
- Cred că secretul e în aer, declară Pollyanna veselă.
- Eu mă gîndesc că aceasta este din cauza restrîngerilor la care sînt siliţi oamenii în oraşe, zise Sadie Dean cu o oarecare tremurare în voce. Aici totul este natural, real şi adevărat, încît ne putem arăta firea noastră ade­vărată, nu sub aspectul pe care-1 cunoaşte lumea, că am fi bogaţi sau săraci, mari sau mici; sîntem deci ceea ce sîntem în realitate.
- Vai! zise Jimmy glumeţ. Toate ar fi bune aici dacă am avea pe doamna Tom sau doamna Dick sau doamna Harry care să stea undeva într-un colţ retras şi să discute ce facem, unde mergem, de ce mergem şi cît timp vom sta acolo.
- Vai, Jimmy! zise Pollyanna, cum îţi place să alungi farmecul discuţiilor cu glumele tale.
- Dar asta este contribuţia mea, răspunse Jimmy.
Apoi doamna Carew se sculă,
- Veniţi, veniţi copii, şeful vostru declară că este timpul de culcare!
Şi cu un schimb voios de "Noapte bună!" se des­părţiră.
Astfel treceau zilele. Pentru Pollyanna era un timp minunat, dar mai important decît orice era închegarea acestei camaraderii intime, care, deşi în amănunt era deo­sebită pentru fiecare, era totuşi plăcută tuturor.
Cu Sadie Dean, ea vorbea de "societatea de binefa­cere" şi de opera minunată pe care o îndeplinea doamna Carew. Vorbea de zilele de tumult, cînd Sadie vindea mărgele şi de tot ce făcuse doamna Carew pentru ea. Astfel, află cîte ceva despre părinţii ei, despre casa unde locuise mai înainte şi în fine de bucuria de care era cu­prinsă la gîndul că doamna Carew a introdus-o în casa şi în familia sa.
- Şi, după toate acestea, tu eşti persoana care mi-a schimbat soarta în bine, zise ea într-o zi Pollyannei.
Aceasta dădu din cap şi zise:
- Ba deloc! Doamna Carew a făcut toate acestea, nu eu.
Cu doamna Carew, Pollyanna de asemenea vor­bea despre "societate" şi de planuri noi cu privire la viitorul acestei societăţi. O dată, în liniştea unui apus de soare, pe cînd erau la plimbare amîndouă, doamna Carew vorbi despre ea însăşi şi de schimbarea care se produsese în concepţia ei asupra vieţii, şi, la fel ca Sadie Dean, zise:
- Tu, Pollyanna, eşti aceea care a reuşit să mă schim­be complet.
Pollyanna însă nu voia să admită cele ce i se atribuiau şi începu să vorbească de Jamie şi de ceea ce făcuse el.
- Jamie este un băiat foarte bun, răspunse doamna Carew cu dragoste, şi-1 iubesc ca pe propriul meu copil. Dacă chiar ar fi cu adevărat copilul sorei mele, n-aş putea să-1 iubesc mai mult ca acum.
- Atunci, dumneavoastră nu credeţi că este?
- Nu ştiu. N-am aflat nimic care să mă lămurească pe deplin dacă e sau nu nepotul meu. Cîteodată sînt sigură că este el, apoi, din nou mă îndoiesc. Cred că el este convins că este nepotul meu şi sînt fericită pentru aceasta.
- Desigur, dădu din cap Pollyanna şi atît timp cît îl veţi iubi astfel, n-are importanţă dacă este sau nu nepotul dumneavoastră.
Doamna Carew se îndoi.
- Da, însă cîteodată îmi trece prin minte această idee: dacă el nu este Jamie al nostru, unde este atunci Jamie Kent? Este el bine? E fericit? A găsit el pe cineva care să-1 iubească? Cînd mă gîndesc la aceasta, Pollyanna, îmi vine să înnebunesc, şi aş da tot ce am, numai să pot şti dacă acest băiat este Jamie Kent.
Pollyanna îşi amintea de convorbirea aceasta ori de cîte ori discuta cu Jamie. El era aşa de sigur că este Jamie Kent.
- Cred că aşa este, îi zise el o dată Pollyannei. Cred că sînt Jamie Kent. Cred asta de aşa de mult timp, încît nu ştiu ce s-ar întîmpla cu mine, dacă s-ar descoperi că nu sînt eu acela.
- Dar dînsa te iubeşte, Jamie.
- Asta o ştiu, şi cu atît mai mult aş fi nenorocit. Do­reşte să fiu adevăratul Jamie. Dacă cel puţin aş fi în stare să fac ceva ca să fie mîndră de mine. Dacă aş putea cel puţin să-mi cîştig existenţa ca orice om. Dar ce pot face eu cu acestea? adăugă el amărît punînd mîna pe cîrjele sale.
Pollyanna se întrista.
- Te rog uită de toată amărăciunea; n-am avut in­tenţia să te intristez vorbind astfel, zise el oarecum bine dispus. Aceasta este o trădare a jocului, nu-i aşa? Sînt mulţumit că am cîrje, fiindcă este mult mai plăcut să ai cîrje, decît un cărucior!
- Dar, agenda mulţumirii o mai păstrezi? întrebă Pollyanna, cu o voce tremurătoare.
- Desigur. Acum, am o bibliotecă întreagă de agende ale mulţumirilor. Toate sînt legate în piele roşie cu excep­ţia primului caiet care este cel mai mic carnet de notiţe, cel pe care mi 1-a dat Jerry.
- Jerry! M-am gîndit adesea la el şi voiam să-mi spui ceva noutăţi, cu privire la el, zise Pollyanna. Unde este acum?
- La Boston. Jerry se ocupă tot de ziare, însă nu le mai vinde, ci el caută noutăţi. Acum este reporter. Am putut să-1 ajut şi pe el şi pe Mumpsy. Îţi închipui ce fericit am fost. Mumpsy este într-un sanatoriu pentru a-şi îngriji reumatismul.
- Este mai bine?
- Mult mai bine. Va ieşi în curînd şi va merge să-i facă menajul lui Jerry care şi-a putut recupera anii de studiu pierduţi mai înainte. El mi-a îngăduit să-1 ajut, însă numai sub formă de împrumut.
- Foarte bine, zise Pollyanna aprobîndu-1. Eu înţeleg că nu este plăcut să ai obligaţii de care să nu te poţi achita. Pentru asta voiam aşa de mult să o ajut pe mătuşa mea după cît bine a făcut dînsa pentru mine.
- Dar văd că o ajuţi.
Pollyanna încruntă sprîncenele.
- Da, pentru că ţin musafiri în vara aceasta. Se vede, nu-i aşa? zise ea arătînd cu mîna spre toţi cei ce o încon­jurau. Să fi auzit predicile mătuşii Polly cu privire la mu­safiri.
Apoi izbucni în rîs. Se opri şi oftă. Faţa ei luă o expre­sie de teamă.
- Asta nu va dura mult, o ştii. Aţi venit aici pentru vară, numai pentru vară. Şi trebuie să găsesc ceva de lucru şi pentru iarnă. M-am gîndit la aceasta şi cred că voi scrie poveşti.
Jamie se întoarse dintr-o dată.
- Vei face... ce?
- Voi scrie cărţi de poveşti pentru a le vinde. Mulţi oameni fac lucrul acesta. Am cunoscut în Germania două fete tinere care scriau poveşti.
- Ai încercat vreodată? întrebă Jamie, oarecum neîncrezător.
- Nu încă, răspunse Pollyanna. Apoi ca şi cum ar fi vrut să se apere de insinuarea lui Jamie, adăugă: Ţi-am spus că în momentul de faţă ţin musafiri în pensiune; nu pot face două lucruri deodată.
- Desigur că nu.
Ea îi aruncă o privire în care se putea citi un uşor reproş.
- Tu nu crezi că aş fi capabilă?
- N-am zis asta.
- Nu, dar se pare că ai vrea să zici. Nu văd de ce n-aş putea să încerc. Aceasta nu este ca şi cum ai cînta şi ţi-ar trebui o voce bună. Nu este ca şi un meşteşug pe care trebuie să-1 înveţi în cîţiva ani.
- Dimpotrivă, eu cred că este cam acelaşi lucru.
Vocea lui Jamie era mai scăzută iar privirea şi-o îndreptă în altă parte.
- Cum? Ce vrei să spui? Ei bine, Jamie, nu trebuie decît hîrtie şi creion. Nu este ca învăţătura croitoriei, mu­zicii sau picturii.
Urmară cîteva momente de linişte pînă veni răspunsul tot pe o voce scăzută şi tot cu privirea în altă parte.
- Meşteşugul scrisului este mult mai greu şi mai delicat pentru că scrisul se adresează direct inimilor şi mi se pare că este cel mai minunat dintre toate talentele şi deci acesta trebuie învăţat cu multă atenţie, pentru că nu oricine poate să-l mînuiască. Opera literară alcătuită cu iscusinţă şi pricepere, atingînd simţurile oamenilor, îi va face să răspundă prin zîmbet sau prin lacrimi, după cum voieşti tu.
Pollyanna suspină iar ochii i se umplură de lacrimi.
- Ah, Jamie, cît de bine ştii să spui orice lucru! Nu mă gîndisem niciodată la aceasta, cu toate că am citit în reviste fel de fel de povestiri. Cred că şi eu aş putea scrie, îmi place să spun poveşti. Totdeauna le spun pe acelea pe care mi le spui tu, şi totdeauna rîd sau plîng, aşa cum spui tu.
Jamie se întoarse repede.
- Te fac ele să rîzi sau să plîngi cu adevărat, Pollyanna?
Iarăşi în vocea lui se simţea o seriozitate neobişnuită.
- Desigur, şi tu ştii lucrul acesta demult, de cînd ne întîlneam în grădina publică. Nimeni nu ştie povesti ca tine. Tu trebuie să scrii, nu eu. Jamie, de ce nu încerci?
Nici un răspuns. Jamie parcă nici nu auzise. Poate că în acel moment îşi amintea de porumbeii ce se îngrămă­deau în jurul lui în grădină.
Pollyanna nu făcea plimbări şi nu purta discuţii inte­resante numai cu Jamie, cu Sadie Dean sau cu doamna Carew. Pollyanna discuta şi se plimba adesea cu Jimmy şi cu domnul Pendleton. Acum Pollyanna era sigură că pînă atunci nu-1 cunoscuse deloc pe John Pendleton. Tăcerea şi răceala lui de odinioară dispăruseră cu totul de cînd veniseră împreună în excursie. El se plimba cu barca, înota, pescuia şi făcea alergări cu acelaşi entuziasm şi aproape cu aceeaşi forţă ca şi Jimmy. Seara, în jurul fo­cului, se întrecea cu Jamie povestind aventuri cîteodată hazlii, cîteodată înfricoşătoare, care i se întîmplaseră în voiajurile lui în străinătate. Dar mai mult decît toate aces­tea, Pollyanna prefera clipele cînd John Pendleton îi vor­bea de mama ei, cum o cunoscuse şi o iubise odinioară. Aceasta era pentru ea o bucurie foarte mare şi o sur­priză nu mai puţin mare, pentru că, mai înainte, John Pendleton nu-i vorbise niciodată aşa de deschis despre iubirea lui fără speranţă. Poate că el însuşi era mirat de atîta sinceritate, pentru că într-o zi îi zise Pollyannei:
- Mă întreb şi eu cum pot să-ţi vorbesc aşa.
- Ah! îmi place mult cînd faceţi acest lucru, răs­punse ea.
- Ştiu, dar n-am crezut niciodată că voi face aceasta. Trebuia să se întîmple, deoarece tu semeni cu mama ta. Eşti la fel ca ea.
- Dar am crezut că mama mea era frumoasă, răs­punse Pollyanna foarte mirată.
John Pendleton zîmbi întrebător.
- Da, a fost frumoasă, scumpa mea.
Pollyanna păru şi mai mirată.
- Atunci nu văd cum pot eu să semăn cu ea.
Domnul Pendleton rîse şi mai tare.
- Pollyanna, dacă o altă fată tînără mi-ar fi spus aceasta, eu... i-aş fi zis... n-are importanţă ce i-aş fi zis.
Pollyanna aruncă o privire mustrătoare celui ce o pri­vea atît de vesel.
- Te rog, domnule, nu mă privi aşa, şi nu mă mai tachina. Am ţinut mult să fiu frumoasă, chiar dacă lucrul acesta s-ar părea stupid.
- Ai ochii mamei tale şi acelaşi zîmbet, Pollyanna; şi pentru mine, amîndouă sînteţi frumoase, zise John Pendleton încet.
Pollyanna, cu ochii plini de lacrimi, nu mai dădu nici un răspuns. Oricît de plăcute îi erau aceste discuţii, tot nu erau la fel de plăcute ca cele cu Jamie. Cînd erau amîndoi împreună, nu aveau nevoie să vorbească pentru a fi fericiţi.
Jimmy, în schimb, ştia că n-are nevoie să-şi exprime simpatia. El era sănătos şi fericit. Nu era trist din cauza unui nepot pierdut de multă vreme şi nici că a pierdut o prietenă din copilărie. El nu trebuia să se tîrască cu ajuto­rul unei perechi de cîrje care nu erau plăcute nici să le pri­veşti, darmite să le foloseşti. El putea fi mulţumit şi liber. El era un băiat scump; aşa fusese întotdeauna.

***
Întîmplarea ce urmează se petrecu în ultima zi a ex­cursiei la ţară. Pollyanna era tare mîhnită din cauză că incidentul acesta a adus primul nor de regret şi nenorocire asupra întregii excursii.
- Aş fi fost fericită dacă plecam ieri, îşi zise suspinînd. Nu s-ar mai fi întîmplat asta.
În dimineaţa ultimei zile luaseră hotărîrea să facă o plimbare pînă la un lac mic, la o distanţă de două mile.
- Vom mai avea încă o dată peşte la cină, zise Jimmy, şi tot grupul a aprobat propunerea cu bucurie.
Cu provizii şi cu undiţe de pescuit, plecară de di­mineaţă. Tot rîzînd şi punîndu-şi întrebări, mergeau unul după altul pe o cărare strimtă, trecînd prin pădure sub conducerea lui Jimmy care cunoştea drumul. în frunte după Jimmy, mergea Pollyanna, dar încet, încet ea şi-a schimbat pasul pentru a rămîne în urmă cu Jamie, fiindcă văzuse pe faţa lui că, din cauza suferinţei, puterile nu-1 mai ajutau. Prezenţa ei lîngă Jamie era o adevărată bi­nefacere pentru el. Faţa i se înveseli îndată şi Pollyanna era mulţumită de uşurinţa cu care Jamie trecu peste un arbore căzut în drumul lor, chiar ajutînd-o şi pe ea la aceasta, neştiind se prefăcea că nu poate trece peste trunchi, tocmai pentru a-i da posibilitatea lui s-o ajute.
Imediat ce ieşeai din pădure, drumul trecea pe lîngă un zid vechi de piatră, care avea de o parte şi de alta păşuni însorite. Undeva mai departe, se afla o frumoasă fermă. Pe una din păşunile acestea, Pollyanna văzu un loc minunat unde erau multe flori galbene. Imediat se duse într-acolo şi începu să culeagă.
- Jamie, zise ea, voi face un buchet frumos pentru masa noastră.
Sări deci zidul de partea cealaltă. Ce ispită erau flo­rile acelea. Cu exclamaţii de veselie adresate lui Jamie, Pollyanna, îmbrăcată într-o bluză roşie, sărea de la o floa­re la alta nerăbdătoare să-şi completeze cît mai repede buchetul.
Era cu mîinile pline de flori cînd auzi dintr-o dată sunînd clopotul de la gîtul unui taur furios, strigătele de groază ale lui Jamie şi zgomotul furtunos al copite­lor grele ce coborau de pe colină. Ceea ce a urmat în se­cundele următoare n-a fost lămurit pentru ea. Îşi ami­nteşte doar că a aruncat buchetul şi a fugit. A fugit către zid şi către Jamie cum n-a mai fugit niciodată în viaţa ei. Ştia că în urma ei zgomotul creştea mereu, creştea şi se apropia.
Nelămurit, departe de ea, văzu figura speriată a lui Jamie şi auzi strigăte disperate. Apoi din altă parte auzi o altă voce, vocea lui Jimmy, care o făcu să prindă curaj.
Ea continuă să fugă orbeşte, auzind mereu zgomotul care se apropia. Simţea că puterile o părăsesc cînd, deo­dată se împiedică şi era gata să cadă. Se îndreptă şi con­tinuă înainte cînd din nou, chiar lîngă ea, auzi vocea lui Jimmy. Se simţi apucată, luată pe sus şi ţinută strîns lîngă ceva care bătea cu lovituri puternice ca de ciocan şi înţe­lese că aceasta era inima lui Jimmy. Era o senzaţie de strigăte înnăbuşite amestecate cu sunete furtunoase de copite, cu lacrimi şi cu răsuflări puternice.
Apoi, în momentul cînd îşi dădu seama că era gata să fie strivită de copitele animalului, se simţi în braţele lui Jimmy în afară de orice pericol. Imediat, Jimmy o duse în braţe dincolo de zid şi aplecat deasupra ei o imploră să-i spună că nu era moartă.
- Moartă? Nu! Îţi mulţumesc, Jimmy, sînt bine. Sînt foarte bine. Vai ce mulţumită, mulţumită, mulţumită am fost cînd ţi-am auzit vocea! O, era splendid! Cum ai reuşit? zise ea gîfîind.
- Ei! n-a fost mare lucru. Tocmai veneam...
Un strigăt nearticulat îi opri cuvintele. Se întoarse şi-1 văzu pe Jamie în apropiere cu faţa la pămînt. Pollyanna se îndreptă grăbită spre el.
- Jamie, Jamie ce s-a întîmplat? Eşti rănit? Ai căzut?
Nici un răspuns.
- Ce ai dragă prietene? Eşti rănit? întrebă şi Jimmy la rîndul lui.
Din nou, nici un răspuns. Apoi, deodată, Jamie se sculă şi se întoarse. Ei văzură atunci faţa lui tristă şi speriată.
- Rănit? Sînt rănit? repetă el tare, ridicînd amîndouă mîinile. Crezi că nu sînt rănit să văd un astfel de incident şi să nu pot face nimic? Să fiu legat de două cîrje, nepu­tincios. Vă spun că nu este nici o altă rană din lume mai grea decît aceasta.
- Dar... dar, Jamie, şovăi Pollyanna.
- Nu, o întrerupse ologul aproape aspru. Nu mai spune nimic. N-aveam intenţia să fac o scenă ca aceasta, adăugă el întorcîndu-se şi depărtîndu-se pe cărarea strim­tă care îl ducea spre tabără. Pentru un minut, încremeniţi, cei doi îl priviră cum se îndepărta.
- Ei bine, nu mai înţeleg nimic, zise Jimmy cu o voce tremurîndă. De ce acest incident, al nostru a fost foarte greu pentru el?
- Nu m-am gîndit că, lăudîndu-te de faţă cu el, s-ar putea să-1 rănesc se vaită Pollyanna. Dar ai văzut palmele lui? Se părea că sîngerau acolo unde unghiile i-au intrat în carne, termină ea întorcîndu-se la întîmplare şi luînd-o pe cărare.
- Dar Pollyanna, unde te duci? întrebă Jimmy.
- La Jamie, bineînţeles. Crezi că pot să-1 las în starea asta? Vino, trebuie să-1 convingem să vină înapoi.
Şi Jimmy, cu un oftat care nu era în totul pentru Jamie, plecă.

***
Din dorinţa de a nu strica mai mult buna dispoziţie a grupului, petrecerea la ţară a fost proclamată drept un mare succes, dar în realitate...
Pollyanna se întreba cîteodată dacă numai ea singură îşi dă seama de tensiunea care domnea între toţi membrii grupului lor.
Observă însă că fiecare ştie tot ce ştie şi ea. Cauza acestor divergenţe credea că era excursia la lac din ultima zi petrecută la tabără.
Ea şi cu Jimmy îl jigniseră pe Jamie şi după multe scuze, îl convinseseră să continue drumul cu ei. Dar cu toate sforţările făcute de fiecare pentru a calma lucrurile, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, totuşi nimeni nu reu­şise să facă aceasta pe deplin.
Pollyanna, Jamie şi Jimmy poate că exagerau puţin cu veselia lor, şi ceilalţi, neştiind exact ce se petrecuse, sim­ţeau totuşi că ceva nu era în ordine cu toate că se prefă­ceau că habar n-aveau. În astfel de împrejurări, nu exista prea multă odihnă şi fericire. Chiar cina de peşte proaspăt nu s-a bucurat de nici un succes şi îndată, după amiază, a fost dat semnalul de reîntoarcere acasă.
Pollyanna spera că odată întorşi acasă întîmplarea cu taurul va fi uitată. Dar cum nici ea însăşi nu o uita, nu putea să învinuiască nici pe alţii de acelaşi lucru. Se gîndea la aceasta de cîte ori se uita la Jamie. Revedea agonia feţei lui şi sîngele pe palme. Inima ei suferea pentru el şi fiindcă suferea, însăşi prezenţa lui o făcea să fie neno­rocită, îşi zicea că nu iubeşte prezenţa lui şi conversaţiile cu el, dar asta nu însemna ca să nu fie totdeauna cu el. Ba mai mult, stătea pe lîngă el mai mult decît înainte căci avea atîtea remuşcări. Se temea că va rămîne în această stare sufletească şi de aceea nu pierdea nici o ocazie să se arate ca o bună prietenă, ba cîteodată căuta să rămînă numai şi numai cu el. La rîndul lui, Jamie se apropia tot mai mult.de ea.
Pollyanna credea că explicaţia tuturor acestor fapte se găsea în întîmplarea cu taurul. Jamie însă nu făcea nicicînd vreo aluzie la aceasta; nu vorbea niciodată de in­cidentul cu taurul. Era mai vesel ca de obicei şi Pollyanna vedea o amărăciune în umbra acestei veselii. Nu putea să nu observe că el nu putea să se abţină să nu o vadă, părea că fuge de alţii şi scotea un oftat de uşurare cînd rămînea numai cu ea. Pollyanna credea că ştie de ce era Jamie aşa, pînă într-o zi, cînd, în timp ce priveau la ceilalţi cum jucau tenis, el îi zise:
- Îmi dau seama, Pollyanna, că nimeni nu mă înţelege aşa de bine ca tine.
- Să te înţeleagă?
Pollyanna nu pricepu imediat ce vrea să zică.
- Da, fiindcă şi tu ai suferit de picioare ca şi mine, cîndva.
- A, da, înţeleg, răspunse Pollyanna cu oarecare tristeţe pe faţă, tristeţe care-1 făcu pe Jamie să schimbe repede subiectul şi să-i spună rîzînd:
- Hai, Pollyanna, de ce nu-mi zici să jucăm jocul? Eu aş face asta dacă aş fi în locul tău. N-am vrut să te întristez.
Şi Pollyanna răspunse rîzînd.
- Nu, nu!
Dar ea nu uitase jocul, nici nu putea să-1 uite. Şi cu­vintele acestea o făcură să fie mai îndrăzneaţă faţă de Jamie şi să-1 ajute din toate puterile sale.
- Parcă l-aş fi lăsat vreodată să înţeleagă că nu sînt mulţumită cînd el este cu mine! îşi zise ea grăbindu-se să ia parte la meci.
Cu toate acestea, nu numai Pollyanna se simţea apă­sată; Jimmy Pendleton era în aceeaşi situaţie, dar nici el nu voia să se arate pe faţă.
Jimmy nu era prea fericit zilele acestea. Dintr-un tînăr fără griji, obişnuit să trăiască cu un ideal, el devenise un om care se temea de un rival în dragostea lui pentru Pollyanna.
Căci Jimmy ştia perfect de bine acum că iubea pe Pollyanna. El suspecta că fusese îndrăgostit de ea de mult timp. Se mira văzînd ce putere aveau surîsul şi vorbele Pollyannei asupra lui. Ar fi vrut să scape de teama şi de îndoiala care-1 torturau cu privire la prietenia ei cu Jamie. Nu înţelesese cît de tristă se simţea lumea fără Pollyanna pînă în ziua cînd i s-a întîmplat pericolul cu taurul în pă­dure. Numai cînd a ţinut-o în braţe, a văzut cît de scumpă este ea pentru el. O clipă, cît ea a stat cu braţele încleştate pe după gîtul lui i-a fost de-ajuns s-o simtă că este a lui şi chiar în pericolul cel mai mare, el a avut iluzia unei fericiri negrăite.
Apoi, încet, şi-a amintit de faţa şi palmele lui Jamie. Pentru el acestea îi adevereau un singur lucru, anume că şi Jamie iubea pe Pollyanna, deşi a trebuit să rămînă nemişcat, legat de două cîrje în timp ce el a salvat-o. Şi Jimmy era obligat să mărturisească că şi el ar fi avut acelaşi sentiment dacă ar fi fost în situaţia lui Jamie.
Jimmy revenise la corturi în acea zi plin de teamă şi de revoltă. El îşi punea întrebarea dacă Pollyanna îl iubeşte pe Jamie, şi gîndul acesta îl umplea de teamă. Dar dacă ţinea la el mai puţin, ce trebuia să facă? Să rămînă numai un simplu spectator şi să renunţe la luptă?
Revolta îşi făcu loc în sufletul lui. Se hotărî să nu lase lucrurile să meargă mai departe, ci să provoace o luptă loială între ei doi. Atunci, cu toate că era singur, Jimmy s-a înroşit pînă la rădăcina părului. Ce fel de luptă loială? Îşi aminti de cele ce păţise cînd era copil, cînd se bătuse cu un alt băiat pentru un măr, cînd de la prima lovitură reuşise să-şi doboare adversarul cu un singur pumn.
Acum lucrurile stăteau cu totul altfel. Nu mai era vorba de un măr, era vorba de însăşi fericirea vieţii lui şi poate chiar fericirea Pollyannei. Poate că Pollyanna nu-1 iubea pe Jamie, ci pe el, ca cel mai vechi prieten, dar pentru aceasta trebuia şi el să-i arate că ţine la ea. Şi i-o arătase. El voia...
Încă o dată Jimmy se înroşi şi îşi încruntă sprîncenele cu un fel de supărare. Dacă cel puţin ar fi putut uita ce a zis Jamie chiar în dimineaţa aceea: legat de două cîrje. Dar... la ce bun? Nu mai putea fi vorba de o luptă loială; ştia aceasta.
El veghea şi aştepta. îl va lăsa pe Jamie să-şi încerce norocul, iar dacă se va dovedi că Pollyanna îl iubeşte, el se va retrage şi nimeni, niciodată, nu va şti cît de amară este suferinţa lui. Se va consacra podurilor, n-are impor­tanţă cum şi ce fel de pod; chiar dacă ar duce pînă la lună, tot nu va uita nici o clipă pe Pollyanna. Aşa va face. Va trebui să o facă. Toate aceste idei erau frumoase şi eroice, iar Jimmy era aşa de entuziasmat cînd s-a culcat în seara aceea, încît a avut chiar un sentiment de fericire. Dar martirii în teorie se deosebesc foarte mult de martirii în practică. Era uşor să te hotărăşti singur şi în întuneric să-1 laşi pe Jamie să-şi încerce norocul, dar era cu totul altceva să-i ştie pe Pollyanna şi pe Jamie împreună. Era, de asemenea, surprinzătoare amabilitatea ei faţă de tî-nărul infirm. Avea atîta grijă de confortul lui şi dorea atît să fie cu el, încît nu putea fi altceva la mijloc decît numai iubire.
Atunci, pentru a-şi alunga definitiv îndoielile, avu într-o zi o discuţie cu Sadie Dean.
Erau cu toţii la o partidă de tenis. Sadie stătea jos singură, cînd Jimmy se apropie de ea.
- Jocul următor îl veţi juca cu Pollyanna? întrebă el. Ea dădu din cap, dezaprobator şi-i răspunse:
- Pollyanna nu va juca în dimineaţa aceasta.
- De ce nu? întrebă Jimmy foarte mirat, căci şi el nădăjduise să joace cu ea.
Timp de un minut, Sadie nu răspunse nimic, apoi complet degajată zise:
- Pollyanna mi-a spus ieri seara că i se pare că a jucat prea mult tenis, ceea ce nu este deloc gentil faţă de domnul Jamie Carew atît timp cît el nu poate să joace.
- Înţeleg, dar...
Jimmy se opri încruntîndu-şi sprîncenele. Pentru un minut, Sadie nu zise nimic, apoi continuă:
- Dacă el nu poate să joace asta înseamnă că este împotrivă ca Pollyanna să joace. Jamie nu se simte jignit, dacă noi jucăm, iar el nu poate. Ea nu poate crede aceas­ta, eu însă înţeleg.
Cîteva din vorbele şi din gesturile domnişoarei Sadie Dean îl enervară pe Jimmy. El o privi fix şi o întrebare îi veni pe buze. Mai întîi o reţinu, apoi încercînd să-şi ascundă seriozitatea sub un surîs vesel, în cele din urmă zise:
- Domnişoară Dean, nu-i aşa că ei au un prea mare interes unul faţă de altul?
Ea îi aruncă o privire de dispreţ.
- Unde ai dumneata ochii? Ea îl adoră! Vreau să spun că ei se adoră reciproc, se corectă ea numaidecît.
Jimmy scoase un oftat înnăbuşit, apoi se întoarse şi plecă. Nu mai putea să se stăpînească şi nu mai avea nici o poftă de discuţie cu Sadie. Plecă aşa de repede şi de brusc, încît nici nu avu timp să observe că şi Sadie se întoarse imediat şi începu să caute un obiect pierdut în iarbă. Evident că nici ea nu voia să lungească discuţia.
Jimmy îşi zicea că toate acestea nu pot fi adevărate şi că Sadie se înşelase. Totuşi, adevărat sau nu, el nu putea să uite. Toate gîndurile i se îndreptau în aceaşi direcţie. În cele din urmă ajunse la convingerea că ei se adorau unul pe altul. Inima lui deveni grea, ca plumbul. Credincios promisiunii ce făcuse, se depărta hotărît din calea lor; îşi zicea că Pollyanna nu-i pentru el.
După aceea au urmat zile triste pentru Jimmy. Se ferea să se mai ducă pe la castelul Harrington fiindu-i teamă să nu-i afle cineva secretul. A fi pe lîngă Pollyanna era o adevărată tortură. Chiar şi tovărăşia domnişoa­rei Sadie Dean nu-i convenea, deoarece ea îi deschisese ochii. Lui Jamie nu-i putea spune nimic, aşa că nu-i mai rămînea alt refugiu decît să discute cu doamna Carew. Nu se simţea liniştit decît numai în tovărăşia ei. Fie că era vesel, fie că era serios ori îngîndurat, ea ştia cum să-i vorbească. Lucrul acesta i se păru foarte straniu cînd constată că dînsa ştia foarte mult despre poduri, poduri pe care Jimmy avea să le construiască mai tîrziu. Dînsa era simpatică şi bine informată avînd totdeauna foarte juste aprecieri despre chestiunile care i se prezentau. Odată, Jimmy începu să-i vorbească de "pachet", însă John Pendleton interveni tocmai la timp şi discuţia rămase neterminată. În inima lui era oarecum supărat pe domnul Pendleton pentru această intervenţie, însă sentimentul de recunoştinţă îl făcu să se retragă ruşinat.
Pachetul exista de cînd era Jimmy copil şi nu fu­sese vorba de el niciodată, afară de ziua cînd domnul Pendleton 1-a adoptat pe Jimmy. El consta dintr-un plic mare, uzat din cauza vechimii şi adăpostit într-un fel de sac de stofă roşie. II dăduse tatăl lui şi purta pe plic următoarele inscripţie scrisă chiar de mîna lui: "Fiului meu Jimmy. Nu trebuie să fie deschis pînă nu va împlini vîrsta de treizeci de ani, afară de cazul cînd el va muri. În acest caz, plicul să fie deschis imediat."
La început, Jimmy îşi făcea fel de fel de închipuiri asupra conţinutului acelui pachet. Uneori uita complet de existenţa lui. Cînd era la orfelinat, îi era frică să nu gă­sească cineva acel plic şi să i-1 fure, de aceea îl purta ascuns în căptuşeala hainei lui. De cîţiva ani, după sfatul domnului Pendleton, îl încuiase într-o casetă a sa per­sonală.
- Pentru că nu se ştie precis care este valoarea acestui plic, zise domnul Pendleton zîmbind, şi tatăl tău dorea să-1 păstrezi, nu trebuie deci să riscăm a-1 pierde.
- Nu, nici nu aş vrea să-1 pierd, răspunse Jimmy surîzînd, dar nu cred să aibă o valoare prea mare.
Despre acest pachet voia să discute Jimmy cu doamna Carew în ziua cînd domnul Pendleton 1-a întrerupt.
- Poate că este mai bine că n-am spus nimic, îşi zise Jimmy după multă gîndire. Ar fi crezut că tata avea ceva de ascuns şi n-aş fi voit ca dînsa să aibă astfel de bănuieli cu privire la noi.

***

Înainte de cincisprezece septembrie, familia Carew şi Sadie Dean şi-au luat rămas bun şi au plecat la Boston. Cu toate că ştia că o să regrete mult, totuşi Pollyanna, cînd trenul părăsi Beldingsville, scoase un oftat de uşurare. Faţă de alte persoane nu şi-ar fi permis să mărturisească acest sentiment de uşurare, însă în mintea ei se scuza în felul următor:
- N-aş putea spune că nu-i iubesc din suflet pe toţi, îşi zise văzînd cum trenul dispare la o curbă; sînt tristă numai de soarta lui Jamie, apoi sînt foarte obosită. Voi fi mulţumită cîtva timp revenind la viaţa liniştitiă cu Jimmy. Cu toate acestea, Pollyanna nu-şi regăsi viaţa liniştită cu Jimmy. Zilele care urmară plecării familiei Carew au fost cam grele, şi ea nu le trăia cu Jimmy. El venea tot mai rar pe la castel, iar cînd venea nu era Jimmy de odinioară, cum îl cunoscuse. Acum era fie tăcut şi liniştit, fie prea vesel, vorbind mult şi cu un fel de nervozitate care o tulbura şi o plictisea. Peste puţin timp, el plecă la Boston şi Pollyanna nu-1 mai văzu. Abia atunci a simţit cît îi lipseşte. Cînd era la Beldingsville cu speranţă că-1 va vedea sosind era mult mai liniştită decît acum cînd trebuia să suporte tristeţea unei lipse mai îndelungate. Dar într-o zi, cu obrajii roşii şi, ruşinîndu-se de sine, îşi puse întrebarea astfel: "Ei bine, Pollyanna Whittier, s-ar fi putut crede că iubeşti cu atîta dragoste pe Jimmy Bean Pendleton? Nu te mai poţi gîndi la altceva decît la el."
De atunci se gîndi să fie veselă şi să gonească orice gînd care l-ar mai avea despre Jimmy Bean Pendleton. Se întîmplă că fără să vrea o ajută pe această cale şi pe tanti Polly. Plecarea familiei Carew însemna pentru ele ple­carea unor posibilităţi băneşti imediate, iar tanti Polly reîncepu să plîngă în gura mare de starea lor financiară: "Nu ştiu ce vom ajunge Pollyanna, zicea adesea. Desigur, noi mai avem ceva de cheltuială din cîştigul din vara aceasta şi din acela pe care mi 1-a adus proprietatea mea, dar nu ştiu cît va dura aceasta. Dacă am mai putea face ceva care să ne aducă bani!"
Tocmai după una din aceste tînguiri, s-a întîmplat ca Pollyanna să găsească un anunţ într-un ziar, cu privire la un concurs cu premii pentru cel ce ar trimite cea mai frumoasă povestire unei edituri oarecare. Premiul era mare, şi condiţiile foarte atrăgătoare. Numai cintindu-le se părea că este cel mai uşor lucru din lume cu ajutorul căruia cineva să poată cîştiga bani. Articolul conţinea şi un apel special care se părea că a fost făcut anume pentru Pollyanna:
"Pentru voi care citiţi acestea - zicea anunţul - nimic nu vă împiedică să scrieţi o povestire, chiar dacă n-aţi mai făcut lucrul acesta niciodată. Încercaţi, aceasta este totul. Nu v-ar conveni să cîştigaţi trei mii de dolari, sau două mii, sau o mie, sau cinci sute, sau chiar o sută? De ce nu vă încercaţi norocul?"
- Da, aşa este! strigă Pollyanna bătînd din palme. Sînt foarte mulţumită că am citit acest anunţ. El însuşi zice că şi eu pot să încerc. Mă voi duce să-i spun mătuşii să nu se mai frămînte atîta, fiindcă lucrurile se vor aranja.
Pollyanna se repezi spre uşă, dar se opri brusc, cu­prinsă de următorul gînd: "La drept vorbind, cred că e mai bine să-i fac o surpriză, dacă aş reuşi să cîştig premiul."
Adormi în seara aceea gîndindu-se la tot ce ar putea face cu trei mii de dolari.
Ea începu povestirea sa chiar în ziua următoare. Luă cu un aer de mare importanţă o cantitate oarecare de hîrtie, şase creioane ascuţite şi se instala la un pupitru de modă veche al castelului.
După ce a tocit vîrfurile a trei creioane, a scris trei cuvinte pe o pagină albă care se găsea în faţa ei. Apoi a scos un oftat, a aruncat al doilea creion scos din uz şi a luat în mînă altul foarte bine ascuţit. Se uita gînditoare la vîrful ascuţit al creionului şi zicea: "De unde să iau titlul povestirii! Poate e mai bine să scriu întîi povestea şi apoi să-i găsesc un titlu. Voi încerca."
Dar cu toată frămîntarea aceasta, ea nu se aşeză numaidecît la lucru. Peste o jumătate de oră, pagina era plină doar cu linii drepte şi pe ici pe colo cîteva cuvinte care ţineau, oarecum, de povestirea ce urma să înceapă.
În acel moment tanti Polly intră în camera ei. Pollyanna rîse dar se înroşi ca un vinovat, cînd a fost întrebată ce face.
- Aproape nimic, tanti dragă! De altfel ceea ce fac nu este un secret, dar nu pot deocamdată să spun nimic.
- Foarte bine, fă ce doreşti, zise mătuşa Polly oftînd. Te fac atentă, însă, să nu strici nimic din hîrtiile pe care domnul Hart le-a lăsat aici ieri.
Pentru încă o jumătate de oră, Pollyanna lucră cu mai mult interes căci prin faţa ochilor ei trecea mereu viziunea celor trei mii de dolari. Scria, rupea vîrfurile creioanelor, apoi supărată îşi strîngea din nou hîrtiile şi părăsea camera.
- Cred că va fi mai bine sus, îşi zicea ea urcînd scara. Voi încerca să scriu la fereastră, în camera mea.
Dar nici vecinătatea cu fereastra nu-i aduse inspiraţia de care avea nevoie. După altă jumătate de oră, observă că e timpul să meargă la bucătărie pentru a pregăti masa. "Sînt mulţumită, zise ea. îmi place, şi mă pricep mai bine să pregătesc mîncare decît să scriu. Nu credeam că ar fi aşa de greu să scrii o povestire."
Luna următoare, Pollyanna lucră cu stăruinţă şi hărnicie şi observă că nu este o ţintă prea greu de atins a scrie povestiri. Astfel, trăia cu gîndul că va obţine premiul de trei mii de dolari sau chiar un premiu mai mic dacă nu-1 putea obţine pe cel mare. Chiar şi o sută de dolari n-ar fi de lepădat. Astfel, zi după zi, scria şi ştergea, apoi scria din nou, pînă ce în sfîrşit reuşea să termine po­vestirea.
Apoi, nu fără oarecare jenă, o duse la Milly Snow ca să i-o bată la maşină.
"Se poate citi lesne, zise Pollyanna cam cu îndoială dînd manuscrisul doamnei Snow ca să-1 citească. Este povestirea unei fete tinere, bine crescută. Cred că pe ici pe colo sînt unele greşeli care trebuie îndreptate."
Şi, mai mult ca pentru sine adăugă: "E mai bine să nu mă gîndesc prea mult la premiul întîi, căci astfel voi fi dezamăgită dacă voi cîştiga un alt premiu mai mic."
De cîte ori se ducea la doamna Snow, Pollyanna se gîndea la Jimmy, căci trebuia să meargă pe drumul unde 1-a întîlnit întîi cînd el pleca de la azilul de orfani. Şi acum se gîndea cu oarecare emoţie la acea întîlnire.
Ca de obicei, familia Snow o primi foarte călduros pe Pollyanna, şi ca altă dată începură să vorbească de jocul mulţumirii. În nici o casă din Beldingsville nu era jucat cu mai multă plăcere ca la doamna Snow.
- Ce mai faceţi dumneavoastră? întrebă Pollyanna cînd îşi termină discuţia asupra chestiunii sale.
- Splendid! declară Milly Snow. Aceasta este a treia lucrare pe care o primesc săptămîna aceasta. Vai, domni­şoară Pollyanna, sînt foarte mulţumită că tu m-ai făcut să învăţ deactilografia. Este un lucru pe care pot să îl fac acasă şi totul vă datorez dumneavoastră.
- Nu-i adevărat! zise Pollyanna încet.
- Dar acesta este adevărul. în primul rînd nu aş fi ajuns aici fără jocul care i-a făcut mamei atît de mult bine. Apoi tu mi-ai vorbit de maşina de scris şi m-ai ajutat să mi-o cumpăr. Deci aş vrea să ştiu, nu crezi că-ţi datorez ţie toate acestea?
Pollyanna obiectă din nou. De data aceasta însă o întrerupse doamna Snow care era în căruciorul ei aproape de fereastră, şi doamna Snow vorbea aşa de serios, încît Pollyanna, chiar fără să vrea, a trebuit să asculte ce zicea.
- Ascultă, copila mea, nu cred că tu ştii tot ce ai făcut. Mi-ar place să-ţi dai seama de lucrul acesta. Văd în ochii tăi azi o privire pe care nu-mi place s-o mai văd. Eu văd că eşti tulburată de ceva, şi nu mă miră, în special după moartea unchiului tău. Totuşi sînt unele lucruri pe care trebuie să ţi le spun, draga mea, şi va trebui să mă laşi să le spun, căci nu pot să văd umbra aceasta pe faţa ta fără să încerc s-o alung, spunîndu-ţi tot ce ai făcut pentru mine, pentru tot oraşul şi pentru numeroase persoane din alte părţi.
- Vai, Doamnă Snow! protestă Pollyanna oarecum stînjenită.
- O nu! Eu ştiu ce spun, zise bolnava cu un aer triumfător. Pentru început, priveşte-mă pe mine. Nu m-ai găsit tu odinioară o creatură nerăbdătoare, plîngătoare şi veşnic nemulţumită? Şi nu mi-ai deschis tu ochii aducîndu-mi odată trei feluri de mîncare cu scopul ca să am ceea ce doream?
- O, doamnă Snow, aceasta a fost adevărat... o obrăz­nicie din partea mea! zise Pollyanna roşindu-se.
- Nu, n-a fost obrăznicie, obiectă doamna Snow hotărîtă. Tu n-ai avut intenţia să fii obraznică şi asta e important. Vezi ce-a făcut jocul acesta pentru mine şi pentru Milly. Mă simt cu atît mai bine că pot să stau în acest cărucior. Doctorul spune că o datorez acestui joc. E mare lucru să pot să-i dau Milley o şansă să respire şi doctorul spune că o datorez acestui joc. Apoi mai sînt multe alte persoane aici în oraş despre care aud vorbindu-se în fiecare zi. Nellie Mahoney şi-a strivit un deget şi este mulţumită că nu şi-a frînt piciorul, şi deci nu se tulbură deloc. Bătrîna doamnă Tibbits şi-a pierdut auzul dar e mulţumită că cel puţin vede. Chiar şi Joe, de care cred că îţi aminteşti că avea un caracter neplăcut, acum, datorită jocului, este cu totul un alt om. Dar ascultă-mă! Nu numai în oraşul acesta ai făcut tu bine, ci şi în alte părţi. Am primit o scrisoare de la vreişoara mea care locuieşte la Massachusetts şi care îmi scrie de doamna Payson care locuieşte tot acolo. Îţi mai aminteşti de ea? Odinioară locuia pe drumul care duce la Pendleton Hill.
- Da, da îmi amintesc, zise Pollyanna.
- Ele au plecat în iarna cînd tu ai fost la sanatoriu şi s-au stabilit la Massachusetts unde locuieşte sora mea. Ea îi cunoaşte bine. Îmi spune că doamna Payson i-a vorbit de tine şi i-a povestit cum jocul mulţumirii a ajutat-o să nu divorţeze. Dar această doamnă a mai învăţat şi pe alţii jocul. Aşadar, poţi vedea că nu se ştie unde se va opri jocul tău. Mi-ar plăcea să ştii toate acestea. M-am gîndit că lucrul acesta poate să-ţi ajute chiar şi ţie cîteodată ca să te facă să-ţi joci jocul.
Pollyanna se ridică. Surîse, însă în timp ce-şi lua rămas bun ochii ei se scăldau în lacrimi.
- Mulţumesc, doamnă Snow, îi zise cu vocea tremurîndă. Este greu cîteodată, şi poate am nevoie de puţin ajutor ca să-mi joc jocul. Atunci cînd mi se va părea că nu voi mai putea juca jocul, îmi voi aminti că pot să mă bucur
oricînd că sînt şi alte persoane care-1 joacă, zise ea cu ochii ce-i străluceau acum de veselia lor obişnuită.
Pollyanna însă se întoarse acasă cam indispusă şi de data aceasta. Cu toate că fusese mişcată de cuvintele doamnei Snow, totuşi în sufletul ei rămase un sentiment de tristeţe. Se gîndea la mătuşa Polly care juca jocul acum tot mai rar; şi se gîndea dacă ea însăşi ar juca jocul întot­deauna cînd i se va ivi posibilitatea.
- Se prea poate că eu n-am fost atentă în a căuta partea mulţumitoare a lucrurilor, se gîndea ea cu un vag sentiment de vinovăţie. Dacă aş fi jucat jocul mai bine, l-ar fi jucat şi tanti Polly măcar cîte puţin. În tot cazul, vreau să mai încerc, altfel tot oraşul mă va depăşi!

***

Cu o săptămînă înainte de Crăciun, Pollyanna trimise povestirea ei, acum scrisă bine la maşină, pentru a lua parte la concurs. Cîştigătorii urmau să fie anunţaţi de abia în aprilie; aşa scria în revistă. Pollyanna deci se pregătea pentru o lungă aşteptare cu o răbdare de filozof.
- Nu ştiu de ce, dar sînt mulţumită că va fi aşa, îşi zicea ea, căci toată iarna îmi voi putea închipui că voi cîştiga premiul întîi, şi dacă-1 cîştig voi fi fericită tot timpul. Dacă nu-1 cîştig cel puţin nu voi fi necăjită în timpul acestei lungi aşteptări şi la urma urmei, voi fi mulţumită cu un premiu mai mic.
Nu-i trecea deloc prin minte că s-ar putea să nu cîştige nimic. Povestirea ei, scrisă aşa de îngrijit la maşină de domnişoara Milly Snow, i se părea deja tipărită.
Crăciunul n-a fost un prilej de bucurie pentru castelul Harrington. Tanti Polly refuză să serbeze această zi şi avu o atitudine foarte hotărîtă încît Pollyanna nu putu să-i facă nici cel mai mic cadou.
În seara de Crăciun, John Pendleton veni să-i facă o vizită. Doamna Chilton se scuza, dar Pollyanna, obosită de o zi aşa de tristă petrecută cu mătuşa ei, îl primi cu bucurie. Cu toate acestea, bucuria ei avu şi o umbră de supărare, căci domnul Pendleton îi adusese o scrisoare dela Jimmy şi acea scrisoare nu conţinea decît planurile pe care el şi doamna Carew le făcuseră pentru o strălucită serbare de Crăciun la Societatea tinerelor funcţionare. Pollyanna nu prea avea chef să audă de serbări de Crăciun şi în special de Jimmy.
Însă domnul Pendleton nu părăsi subiectul nici după ce termină citirea scrisorii:
- Amîndoi fac lucruri mari! zise el îndoind scrisoarea.
- Da, desigur, răspunse Pollyanna, încercînd să schi­ţeze un oarecare entuziasm.
- Dar toate acestea se vor petrece în seara asta, nu? Mi-ar plăcea să fiu în mijlocul lor aşa pe neaşteptate.
- Da, zise Pollyanna tot cu un entuziasm forţat.
- Mă întreb însă şi încerc să-mi închipui cum va putea Jimmy "să fie Moş Crăciun" pentru cincizeci de tinere deodată.
- Cred că va găsi foarte plăcut acest lucru, răspunse Pollyanna.
- Se poate. Însă asta este cu totul altceva decît a învăţa să construieşti poduri, cred că eşti de acord. Îl cunosc pe Jimmy şi sînt convins că acele tinere fete nu vor avea niciodată mai multă plăcere decît vor avea cu el în seara aceasta.
- Da, desigur, bodogăni Pollyanna cu vocea înecată încercînd să nu arate pe faţă comparaţia ce o făcea între seara ei de Crăciun petrecută la Beldingsville singură numai cu John Pendleton şi seara celor cincizeci de tinere cu Jimmy petrecută la Boston.
Urmă o pauză în timpul căreia John Pendleton privea visător flacăra care juca în sobă.
- Doamna Carew este o femeie superioară, zise el însfîrşit.
- Da, într-adevăr! zise Pollyanna cu un entuziasm sincer.
- Jimmy mi-a scris tot ce face ea pentru tinerele fete, continuă el privind mereu focul. Spunea că a admirat-o totdeauna, dar niciodată aşa de mult ca acum cînd vede cine este ea în realitate.
- Doamna Carew este o bunătate de femeie, declară Pollyanna cu căldură. Este admirabilă în toate şi eu o iubesc mult de tot.
John Pendleton se întoarse spre Pollyanna şi cu o privire puţin răutăcioasă îi zise:
- Ştiu lucrul acesta, scumpa mea; şi poate mai este şi altcineva care o iubeşte.
Inima Pollyannei bătea puternic. Un gînd subit îi năvăli în minte: Jimmy! Oare domnul Pendleton îşi închipuie că Jimmy iubeşte pe doamna Carew în felul acesta?
- Vrei să spui că...? zise ea dar nu putut termina fraza.
John Pendleton se sculă.
- Vreau să spun... fetele tinere, răspunse cu un surîs răutăcios. Nu crezi oare că cele cincizeci de fete trebuie s-o iubească pînă la moarte?
- Da, fără îndoială, zise Pollyanna.
Dar gîndurile ei erau foarte răvăşite şi îşi lăsă par­tenerul să conducă conversaţia din acea seară mai mult singur.
John Pendleton făcu vreo două sau trei tururi prin cameră, apoi îşi reluă locul. Cînd începu să vorbească, su­biectul lui era tot doamna Carew.
Dar Jamie, străinul acesta pe care 1-a adoptat, este oare nepotul ei?
Cum Pollyanna nu răspunse nimic, el continuă:
- Este un băiat bun şi-1 iubesc. Este ceva distins în fiinţa lui. S-a ataşat mult de dînsa şi asta se vede, chiar dacă este sau nu rudă cu ea.
Din nou se aşternu liniştea, apoi cu o voce puţin schimbată John Pendleton continuă:
- Este ridicol cînd te gîndeşti că dînsa nu s-a măritat încă. Este încă o femeie foarte frumoasă, nu-i aşa?
- Da, da, fără îndoială, răspunse grăbit Pollyanna, o femeie foarte frumoasă!
Zicînd aceste vorbe, Pollyanna îşi zări chipul în oglin­da aşezată în faţa ei şi îşi dădu seama încă o dată că ea nu este o fată foarte frumoasă.
Şi John Pendleton continuă să bombănească satis­făcut, cu ochii mereu fixaţi la foc. Se părea că are mare poftă de vorbă. Totuşi, se sculă, îşi luă rămas bun şi plecă.
Cam de vreo jumătate de oră Pollyanna aşteptase ocazia să rămînă singură dar după ce el plecă ea simţi numaidecît lipsa lui. Acum îşi dădu seama că nu-i plăcea să rămînă singură numai cu gîndurile ei.
Situaţia se prezenta limpede pentru Pollyanna. Jimmy iubea pe doamna Carew şi de aceea fusese aşa de posomorît şi agitat după plecarea acestei doamne, şi numai din cauza aceasta venea aşa de rar să o vadă pe vechea lui prietenă, Pollyanna. De aceea...
Şi nenumărate amănunte din timpul cît au fost îm­preună vara trecută treceau acum fulgerător prin mintea Pollyannei.
Şi de ce să n-o iubească? Doamna Carew era desigur frumoasă şi încîntătoare. E drept că dînsa era mai în vîrstă decît Jimmy, dar tinerii iau adesea în căsătorie femei mai în etate decît ei. Şi dacă ei se iubesc...
În seara aceea Pollyanna adormi plîngînd.
În dimineaţa următoare, căută să dea altă înfăţişare lucrurilor. Încercă chiar cu un surîs plin de lacrimi să facă o probă cu jocul ei de mulţumire. Îşi aminti de unele lucruri pe care i le spusese Nancy cu mulţi ani în urmă: "Dacă există oameni în lume cărora nu le este de folos jocul tău, aceia nu pot fi, de bună seamă, decît o pereche de îndrăgostiţi, certaţi între ei".
- Nu este vorba aici de ceartă sau de dragoste, se gîndea Pollyanna înroşindu-se. Chiar aş putea să mă bucur că el este fericit şi ea de asemenea, numai...
Pollyanna nu îndrăznea să termine fraza.
Desigur că acum cînd era sigură că Jimmy şi doamna Carew se iubeau, Pollyanna deveni foarte sensibilă la tot ceea ce ar fi putut să-i întărească această idee. Şi sufletul ei mereu agitat, găsi desigur confirmarea căutată mai întîi în scrisorile doamnei Carew:
"Îl văd adesea pe prietenul tău, tînărul Pendleton -scria ea într-o zi - şi îl iubesc tot mai mult. Aş vrea totuşi de curiozitate să merg pînă la obîrşia acestui sentiment, spre a mă convinge dacă într-adevăr l-am mai văzut undeva mai înainte."
In felul acesta îi scria foarte des şi asta o făcea să simtă o nespusă durere în inimă, căci prin scrisorile acestea se arăta că prezenţa lui Jimmy în casa doamnei Carew era ceva foarte obişnuit.
Şi tot mai des, domnul Pendleton vorbea despre Jimmy şi despre ceea ce făcea Jimmy, şi totdeauna era pomenit şi numele doamnei Carew.
Chiar şi în scrisorile lui Sadie Dean se vorbea de Jimmy şi de ajutorul pe care i-1 da el doamnei Carew. Pînă şi Jamie, care scria mai rar, îi dădea următoarele informaţii:
"Este ora zece. Sînt singur aici şi aştept pe doamna Carew care nu s-a întors încă acasă. Dînsa şi Pendleton au luat parte la o serbare organizată pentru operele de ajutoare ale societăţilor".
De la Jimmy însă, Pollyanna primea scrisori foarte rar şi ea îşi spunea cu tristeţe că poate să fie mulţumită pentru aceasta, deoarece dacă el nu vorbeşte decît de doamna Carew şi de tinerele fete, în scrisorile lui, eu trebuie să fiu mulţumită că nu-mi scrie mai des, oftă ea.

***

Şi astfel zilele iernii trecură una după alta. Ianuarie şi februarie au fost bogate în zăpezi şi gheaţă, iar martie veni cu vînturi năpraznice care loveau castelul, cu aşa furie, încît porţile şi ferestrele care nu erau prinse bine la locul lor se zgîlţîiau din toate încheieturile. Şi vîjîitul acesta napraznic al vînturilor aducea tristeţe şi ascuţirea neobişnuită a nervilor. Pollyanna nu găsea momentul po­trivit să joace jocul în astfel de zile.
Tanti Polly n-avea nici o bucurie. Era posomorită şi descurajată. Nu se simţea bine şi de aceea se lăsa pradă unei tristeţi fără margini.
Pollyanna nădăjduia să cîştige unul din premii, dar nădejdea ei scădea de la primul premiu pînă la ultimul. Pollyanna mai scrisese şi alte povestiri şi le trimisese dife­ritelor reviste, şi lucrul acesta o făcu să înceapă să creadă şi să se considere în rîndul autorilor de cărţi.
- O, ce bine că tanti Polly nu ştie nimic, îşi zicea ea încîntată. Astfel nu va putea să fie tulburată în caz că nu voi cîştiga.
Toată viaţa Pollyannei se concentra acum numai şi numai pentru tanti Polly care îşi dădea seama în ce stare de nervi a ajuns şi, de asemeni, cît de mult devotament îi arăta nepoata sa.
Într-o zi posomorită de martie, lucrurile au ajuns la punctul culminant. Sculîndu-se, Pollyanna privi cerul şi suspină; ştia că tanti Polly este mult mai indispusă în zi­lele noroase. Se coborî la bucătărie cîntînd cam forţat un cîntec mic, dar vesel. Trebuia să pregătească masa.
- Cred că azi am să fac prăjituri mici, zise confi­denţial cuptorului, căci ştiu că îi plac mult mătuşii Polly.
După o jumătate de oră bătu la uşa mătuşii sale.
Sculată deja? Ah, ce drăguţă eşti! Ţi-ai pieptănat singură părul?
- Nu puteam dormi şi a trebuit să mă scol, răspunse tanti Polly puţin cam obosită. Trebuia să-mi pieptăn părul fiindcă tu nu erai aici.
- Dar nici nu mă gîndeam că o să fii gata aşa de re­pede, dragă mătuşica, zise Pollyanna. Îţi va părea bine că n-am fost aici cînd vei auzi ce ţi-am pregătit.
- Nu cred, răspunse dînsa încăpăţînată. Nimeni nu poate fi mulţumit în dimineaţa aceasta. Vezi cum cade ploaia? Este a treia zi cu ploaie, săptămîna aceasta.
- Este adevărat, dar ştii că soarele apare şi mai frumos după mai multe zile de ploaie, zise Pollyanna zîmbind şi aranjînd dantelele şi mărgelele în jurul gîtului mătuşii sale. Acuma vino şi vezi ce am pregătit pentru dumneata.
Dar micile prăjituri n-au avut puterea s-o înveselească pe tanti Polly în dimineaţa aceea. Nimic nu era bun, nimic nu era de suportat în ochii ei, şi răbdarea Pollyannei era pusă la o grea încercare în timpul mesei. Pentru a face lucrurile şi mai greu de suportat, un burlan se desprinse de lîngă marginea ferestrei de la mansardă şi o scrisoare neplăcută sosi tot în aceeaşi zi. Pollyanna, potrivit prin­cipiilor sale, declară rîzînd că din partea ei este mulţumită că a venit acum şi că nu mai are grijă s-o aştepte. Toate aceste întîmplări neplăcute amînau munca obişnuită de dimineaţă pînă după-amiază, lucru care nu-i plăcea deloc doamnei Chilton.
- Pollyanna, ştii că este trei şi jumătate, iar tu n-ai făcut încă paturile?
- Nu tanti Polly, dar le voi face. Nu te tulbura pentru aceasta.
- Priveşte pendula, copilă. A trecut ora trei.
- Adevărat, însă n-are importanţă. Putem fi mulţu­mite că nu e încă ora patru.
- Cred că tu poţi fi mulţumită, răspunse doamna Chilton ironic.
Pollyanna începu să rîdă.
- Dar vezi, scumpă mătuşica, pendulele sînt lucruri care se acomodează după împrejurări. Am descoperit lu­crul acesta cînd eram la sanatoriu. Cînd se întîmpla vreun lucru care să-mi placă şi nu doream să treacă timpul re­pede, priveam acul care arăta orele; el mergea foarte în­cet. Altă dată, cînd trebuia să suport un tratament care-mi făcea rău ore întregi, priveam acul care arăta secundele şi astfel mi se părea că bătrînul timp îmi venea în ajutor fugind cît putea de repede. Astăzi privesc acul care arată orele pentru că nu vreau să treacă timpul aşa de repede, mă înţelegi? zise ea cu un zîmbet glumeţ, grăbindu-se să iasă pe uşă înainte ca tanti Polly să-i fi putut da un răspuns.
Aceasta desigur a fost o zi grea, şi seara Pollyanna era palidă şi obosită, fapt care era încă un motiv de îngrijorare pentru tanti Polly.
- Copilă, tu pari moartă de oboseală. Nu ştiu unde o să ajungem, mi-e teamă să nu te îmbolnăveşti.
- Nu te îngrijora, scumpă mătuşica, nu sînt bolna­vă deloc, răspunse Pollyanna întinzîndu-se pe pat; sînt numai obosită. Ah ce bine este să ai un pat! Totuşi sînt mulţumită că sînt aşa de obosită, că voi putea dormi mai bine.
Tanti Polly făcu un gest de nerăbdare.
- Mulţumită, mulţumită, mulţumită. Bineînţeles că tu eşti mulţumită, Pollyanna. Tu eşti mulţumită totdeauna pentru orice lucru. N-am mai văzut niciodată o fată ca tine. Ah, da, ştiu, aşa este jocul; dar eu găsesc că tu mergi prea departe. Această veşnică doctrină că putea fi şi mai rău mă enervează, Pollyanna. în adevăr, pentru mine ar fi o înviorare dacă măcar cîteodată tu nu ai fi mulţumită de toate nimicurile. Aceasta m-ar odihni. Încearcă o dată şi ai să vezi.
- Dar tanti... eu...
Pollyanna se opri şi privi pe mătuşa ei cu atenţie. Doamna Chilton, care îşi începuse lucrul, nu observă aceasta. şi Pollyanna, stînd culcată în patul ei, rămase cu un zîmbet curios pe buze fără să-şi termine fraza.
A doua zi dimineaţa, cînd se sculă, afară încă ploua, iar vîntul urla sinistru prin hornuri. Apropiindu-se de fe­reastră, Pollyanna scoase un oftat fără să vrea, dar îndată faţa ei se schimbă.
- O! Eu totuşi sînt mulţumită... Vai, era să uit. Trebuie să ţin minte să nu mă bucur de nimic astăzi, nici măcar o dată, zise Pollyanna punînd repede mîna la gură.
Pollyanna nu mai făcu prăjituri în dimineaţa aceea. Pregăti masa şi apoi se duse în camera mătuşii sale.
- Văd că plouă ca de obicei, zise doamna Chilton în loc de salut.
- Da, este ceva grozav, grozav de tot, bombăni Pollyanna. A plouat aproape în fiecare zi în săptămîna aceasta. Nici nu mai pot suporta un astfel de timp.
Tanti Polly o privi mirată, însă Pollyanna îşi întoarse faţa în altă parte.
- Dumneata te scoli acum? întrebă ea plictisită.
- Da, murmură tanti Polly cu o privire plină de mi­rare. Ce este, Pollyanna? Eşti încă obosită?
- Da, sînt obosită în dimineaţa aceasta. N-am dormit bine. Îţi pare noaptea aşa de grea cînd nu dormi.
- Ştiu aceasta. În urmă cu vreo două ceasuri m-am trezit şi eu, iar de atunci n-am mai putut dormi. Apoi, burlanul acesta şi acoperişul sînt stricate. Cum am putea noi să le reparăm? Spune-mi ce facem dacă plouă mereu? Ai golit vasele cu apă?
- Da, am şi pus altele, căci mai este o spărtură mai încolo.
- O nouă spărtură? Dacă merge aşa, se va strica tot acoperişul.
Pollyanna deschise gura şi începu să spună cu o voce foarte obosită:
- E foarte posibil. După toate aparenţele, nici nu mai poate fi altfel. Şi este aşa de plictisitor să te ocupi acum cu reparaţia acoperişului.
Zicînd aceste vorbe, ieşi din cameră.
- Este aşa de caraghios şi în acelaşi timp şi foarte greu, mi-e teamă să nu mă înşel, şopti ea coborînd la bu­cătărie.
Tanti Polly, din camera ei, o privea cu multă mirare. Ea avu ocazia să se mire de foarte multe ori în acea zi şi să-şi privească nepoata cu multă tulburare şi nelinişte. Nimic nu mai mergea bine pentru Pollyanna. Focul nu voia să ardă şi vîntu sufla aşa de tare încît dărîmă un geam şi încă o a treia spărtură apăru în acoperiş. Poş­taşul aduse Pollyannei o scrisoare care o făcu să plîngă cu toate că ea n-a pomenit nimic de conţinutul acelei scrisori.
- Nici chiar plînsul nu fusese ca lumea, iar după amiază surveniră atîtea întîmplări aducătoare de des­curajare şi tristeţe.
Ziua trecuse mai mult de jumătate cînd o bănuială se observă în privirea întrebătoare a doamnei Chilton. Pollyanna, chiar dacă a observat aceasta, nu se manifesta în nici un chip, pentru că nerăbdarea şi nemulţumirea ei nu se micşoraseră cu nimic.
Tîrziu, cam pe la orele şase seara, bănuiala doamnei Chilton a fost confirmată, iar privirea întrebătoare se transformă într-o privire veselă.
În sfîrşit, după o plîngere jalnică a Pollyannei, tanti Polly ridică mîinile cu un aer de disperare comică.
- Este destul, e prea destul, copilă, mă predau; mă declar învinsă. Acum poţi fi mulţumită dacă aceasta îţi face plăcere, zise ea cu un surîs trist.
- Ştiu, scumpă mătuşă, dar dumneata ai zis... începu Pollyanna.
- Da, da, dar nu voi mai spune aceasta niciodată, în­trerupse dînsa hotărîtă. Ce zi mizerabilă a fost aceasta! N-aş vrea să mai petrec încă una la fel.
Rămase puţin descumpănită, se înroşi, apoi continuă greoi:
- În orice caz, aş vrea să ştii că îmi dau seama că în ultimul timp n-am jucat bine jocul, dar acum voi încerca. Unde este batista mea? zise ea scotocind prin poşetă.
Pollyanna se apropie repede şi vioi de mătuşa ei.
- Vai, dar mătuşica dragă, nu voiam... Aceasta nu a fost decît o glumă, zise ea tulburată. Nu m-am gîndit că dumneata o să înţelegi aşa lucrurile.
- Fără îndoială, replică tanti Polly cu vigoarea unei femei care detestă sentimentele şi care se sperie ca de moarte atunci cînd nu poate ascunde că inima ei a fost mişcată. Crezi că nu ştiam că vrei numai să glumeşti? Crezi că dacă vei fi încercat să-mi dai o lecţie, eu aş... eu aş...
Dar Pollyanna îşi înconjurase mătuşa cu braţele ei ro­buste şi o îmbrăţişa aşa de bine încît aceasta nu-şi mai putu termina fraza.

***

Pollyanna n-a fost singura care a trebuit să treacă printr-o iarnă grea. La Boston,.Jimmy Pendelton, cu toate sforţările făcute pentru a-şi folosi bine timpul şi gîndurile sale, descoperi că nimic nu putea să-i alunge viziunea unei perechi de ochi albaştri, rîzători şi nimic nu putea să-i depărteze din mintea lui o voce plăcută şi iubită.
Dacă se ducea la doamna Carew, asta nu-i aducea o prea mare bucurie, căci acolo îl vedea pe Jamie, iar Jamie îi aducea aminte de Pollyanna într-un fel nu tocmai plăcut.
Convins că Pollyanna şi Jamie se iubeau, şi deo­potrivă convins că el însuşi era ţinut departe şi că din consideraţii de onoare trebuia să-i lase drumul liber lui Jamie, el nu-şi mai punea în minte nici o întrebare. Nu voia să vorbească de Pollyanna şi nici să audă pe alt­cineva vorbind de ea.
Ştia că doamna Carew şi Jamie aveau noutăţi de la ea, dar, cînd ei îi vorbeu despre aceasta, se forţau să asculte cu toate că îi sfîşiau inima. Dar totdeauna încerca să schimbe subiectul discuţiei pe cît mai repede posibil şi căuta să-i scrie Pollyannei cît mai rar. Pentru Jimmy, o Pollyanna care nu era a lui, era doar un motiv de grijă şi de întristare; pentru aceasta a fost el foarte mulţumit cînd a părăsit Beldingsville pentru a-şi continua studiile la Boston, fiindcă fiind aşa aproape de Pollyanna şi totuşi aşa de departe ar fi fost o tortură pe care n-ar fi putut-o suporta.
La Boston se întovărăşise şi se alipise planurilor doamnei Carew pentru ajutorarea tinerelor fete func­ţionare şi îşi sacrificase tot timpul liber pentru această lucrare, fapt pentru care doamna Carew era mulţumită şi recunoscătoare.
Şi astfel a trecut iarna şi a venit primăvara, o primă­vară veselă cu zefirul ei dulce, cu mugurii delicaţi şi cu flo­rile care răspîndeau un parfum îmbătător. Cu toate acestea, pentru Jimmy această primăvară nu era deloc glo­rioasă, căci inima lui era chinuită de o descurajare adîncă.
- Cel puţin dacă ar putea să-şi aranjeze treburile şi să anunţe logodna dintre ei, îşi zicea el în sine tot mai des. Numai dacă aş putea şti ceva sigur şi atunci m-aş simţi oarecum mai bine.
În sfîrşit, într-una din ultimele zile de aprilie, dorinţa lui se îndeplini cînd află ceva sigur. Era într-o sîmbătă seară la orele zece şi Maria îl introduse în salonul de muzică zicînd:
- Mă duc să anunţ pe doamna Carew că sînteţi aici, domnule!
Intrînd în salon, se opri văzînd pe Jamie la pian, cu coatele pe clape şi cu capul ţinut între mîini. Pendelton era gata să se retragă cînd celălalt îşi ridică capul arătînd doi obraji roşii şi ochii strălucind de emoţie.
- Ei bine, Carew, rosti Pendleton, ţi s-a întîmplat ceva?
- S-a întîmplat! S-a întîmplat! strigă tînărul întinzîndu-şi mîinile în care Pendleton văzu o scrisoare deschisă. În sfîrşit a sosit. Şi tu ai fi avut o astfel de bucurie dacă toată viaţa ai fi fost într-o închisoare şi deodată porţile ţi s-ar fi deschis în faţa ta! Nu te-ai simţi tot aşa cînd ai avea posibilitatea să ceri mîna unei tinere fete pe care o iubeşti? Tu crezi că eu sînt nebun, dar ascultă. Se poate întîmpla totuşi să fiu, dar sînt nebun de bucurie, vreau să-ţi spun tot. Mă laşi? Trebuie s-o spun cuiva.
Pendleton ridică capul. Devenise puţin cam palid, dar vocea sa era hotărîtă cînd răspunse:
- Desigur, poţi să-mi spui, iubite prietene. Voi fi mulţumit să te aud.
Carew nu mai aşteptă răspunsul şi începu:
- Asta n-ar fi mare lucru pentru tine, desigur. Tu ai picioarele bune, libertate destulă, ambiţiile şi podurile tale. Pentru mine însă, aceasta este totul. Este o fericire să trăieşti o viaţă de om şi să poţi lucra ca oamenii, nu neapărat cu poduri sau diguri. M-am convins şi eu că este un serviciu cu care pot face şi eu treabă. Ascultă! Această scrisoare mă anunţă că o povestire pe care am compus-o eu a cîştigat premiul întîi de trei mii de dolari la un concurs. Cea de a doua scrisoare este de la un mare editor care acceptă să-mi publice prima mea carte. înţelegi acum de ce sînt nebun de bucurie?
- Da, da, ai dreptate! Eu te felicit, Carew, zise Jimmy cu căldură.
- Gîndeşte-te ce înseamnă asta pentru mine, că pot să fiu într-o zi independent, ca orice om. Gîndeş­te-te ce înseamnă ca într-o zi s-o pot face pe madam Carew să fie mîndră şi fericită că a făcut loc cu atîta dărnicie în casa şi mai ales în inima ei unui dezmoş­tenit al soartei, cum eram eu. Îţi închipui ce înseamnă pentru mine să fiu în stare să-i pot spune fetei: "Te iubesc,
da, te iubesc!"
- Da, da, adevărat spui, fratele meu! răspunse Jimmy
cu hotărîre, palid la faţă.
- Fără îndoială, ar fi mult mai bine să nu-i spun lucrul acesta chiar acum, continuă Jamie în timp ce un nor greu de tristeţe îi întunecase faţa aşa de radioasă pînă acum. Sînt mereu legat de acestea, zise el arătînd cîrjele. Nu pot uita ce-am păţit vara trecută cînd am văzut pe Pollyanna în primejdie.:. Înţeleg ce greu mi-ar fi să văd în primejdie pe fata pe care-o iubesc, fără ca să-i pot veni în ajutor cu nimic.
- O, dar Carew... începu Jimmy să vorbească cu o voce stinsă.
Carew ridică mîinile să-1 oprească.
- Ştiu ce ai de gînd să-mi spui, dar nu mai spune. Tu nu poţi înţelege. Nu eşti legat de două bastoane. Tu ai salvat-o atunci pe Pollyanna, nu eu. Atunci am înţeles ce s-ar petrece mereu între mine şi Sadie. Ar trebui să rămîn deoparte şi să privesc la alţii.
- Sadie! întrerupse iute Jimmy.
- Da, Sadie Dean. N-ai ghicit deloc sentimentele mele faţă de Sadie? se miră Jamie. Le-am ascuns eu oare aşa de bine?
- Ei, să ştii că te-ai comportat chiar foarte bine, prie­tene drag; n-am ghicit nimic, zise Jimmy vesel. Culoarea obişnuită a feţei îi reapăruse, iar ochii îi deveniseră dintr-o dată foarte strălucitori. Va să zică, Sadie Dean este...? Bun! Eu te felicit din nou cu adevărat, da, cu adevărat, cum ar zice Nancy.
Jimmy era foarte fericit datorită schimbării ce se produsese în sufletul lui, cînd a aflat că Jamie iubeşte pe Sadie şi nu pe Pollyanna.
Jamie roşi şi dădu din cap cam trist.
- Nu, nu mă felicita, că nu i-am vorbit încă despre acest lucru. Mi se pare totuşi că ea ştie. Dar pe cine cre­deai tu că iubesc?
Jimmy nu îndrăzni să spună, dar în cele din urmă zise:
- Mă gîndeam că iubeşti pe Pollyanna.
Jamie surîse muşcîndu-şi buzele.
- Pollyanna este o fată încîntătoare şi o iubesc, dar nu în felul cum îţi închipui tu, ea însă nu mă iubeşte în nici un chip. De altfel, eu cred că altcineva ar avea ceva de spus în chestiunea asta.
Jimmy se roşi din nou ca un băiat fericit şi sigur pe acţiunile sale.
- Cine este deci acela? întrebă el încercînd să vor­bească pe un ton dezinteresat.
- Cine? John Pendleton.
- John Pendleton! strigă Jimmy întorcîndu-se mai atent spre Jamie.
- Cine vorbeşte de John Pendleton? zise doamna Carew venind în camera lor.
Jimmy, care vedea că speranţele se spulberă pentru a doua oară, cu greu îşi adună gîndurile spre a saluta pe doamna Carew şi a-i da atenţia cuvenită. Jamie însă, neintimidîndu-se de loc, răspunse triumfător şi sigur:
- Tocmai îi spuneam că eu cred că între John Pendleton şi Pollyanna există unele relaţii de dragoste.
- Pollyanna! John Pendleton!
Doamna Carew se aşeză pe scaunul cel mai apropiat. Dacă cei doi tineri n-ar fi fost prea preocupaţi de chesti­unile lor proprii, ar fi putut observa că surîsul îi dispăruse de pe buze, iar privirea ei devenise oarecum temătoare.
- Desigur, zise Jamie. Amîndoi aţi fost aşa de orbiţi vara trecută? Nu era el totdeauna cu ea?
- Bine dar el era cu fiecare din noi în acelaşi timp, şopti doamna Carew.
- De altfel aţi uitat ziua cînd noi eram de părere că ar fi posibilă o căsătorie a lui John Pendleton, că Pollyanna s-a roşit toată şi a spus în cele din urmă că şi el se hotărîse odinioară să se căsătorească? Nu vă mai aduceţi aminte de aceasta?
- Da, mi se pare că mi-ai vorbit cîndva de aceasta, şopti din nou doamna Carew.
- Dar eu pot să explic foarte bine lucrul acesta, zise Jimmy. John Pendleton a avut o chestiune de dragoste cu mama Pollyannei.
- Mama Pollyannei! se miră deodată doamna Carew şi Jamie.
- Da. El o iubea în timp ce ea iubea pe altcineva, un preot cu care s-a căsătorit - tatăl Pollyannei.
- Vai! zise doamna Carew cu un oftat de uşurare, pentru aceasta nu s-a mai căsătorit el niciodată!
- Da, zise Jimmy. Se vede prin urmare că nu-i nici un motiv să credeţi că o iubeşte pe Pollyanna.
- Din contră, aceasta confirmă părerea mea, zise Jamie; el a iubit pe mama ei, este deci natural s-o iu­bească şi pe fiica ei.
- Vai dragă Jamie, cum îţi place să faci istorioare! zise doamna Carew cu un rîs nervos. Fata este prea tînără pentru dînsul. El trebuie să se căsătorească cu o femeie nu cu o fetiţă, asta în cazul cînd s-ar hotărî vreodată să facă pasul acesta, se corectă ea roşindu-se.
- Se poate, dar dacă el o iubeşte pe fetiţă? replică Jamie încăpăţînîndu-se. Gîndiţi-vă puţin, am primit noi vreo scrisoare de la Pollyanna în care să nu scrie că John Pendleton este la ea? De asemeni şi el în toate scrisorile vorbeşte de Pollyanna.
Doamna Carew se sculă în picioare.
- Da, este adevărat, însă... şi părăsi salonul fără să-şi termine fraza.
Cînd reveni peste cinci minute se arătă foarte sur­prinsă cînd văzu că Jimmy plecase aşa de repede.
- Eu credeam că el o să meargă cu noi la masa fe­telor noastre, zise ea.
- Şi eu la fel. însă mi-a spus că nişte chestiuni nepre­văzute îl silesc să părăsească oraşul. Dar drept să spun n-am fost tocmai atent la ce mi-a spus pentru că mă gîndeam în altă parte.
Şi cu o bucurie vădită, Jamie aşeză cele două scrisori în faţa doamnei Carew.
- Ah, dragă Jamie, strigă dînsa după ce le citi, cît de mîndră sînt de tine!
Apoi, deodată ochii ei se umplură de lacrimi văzînd bucuria nesfîrşită ce strălucea pe faţa băiatului.

***

La staţia Beldingsville în acea seară de sîmbătă, coborî din tren un tînăr foarte hotărît. A doua zi, cînd pe la orele zece dimineaţa se urca spre castelul Harrington, era şi mai hotărît. Zărind un cap împodobit cu păr blond care se ascundea printre pavilioanele de vară, tînărul, urcînd scările fără să mai sune, traversă peluza şi aleile grădinii pentru a se găsi faţă în faţă cu fetiţa cu părul blond.
- Jimmy! strigă Pollyanna uimită, de unde vii tu acum?
- Am venit aseară de la Boston. Voiam să te văd, Pollyanna.
- Să mă vezi?
Pollyanna încerca să-şi vină în fire. Jimmy i se părea aşa de mare, voinic şi scump, încît se temea ca nu cumva ochii şi privirile ei să-i dea pe faţă gîndurile şi senti­mentele.
- Da, Pollyanna, doream, ba mai degrabă mă te­meam. Iată, acum nu mai este vorba să fiu cavaler, ca în cazul cu Jamie. Acum e vorba de cineva care are mîini, picioare şi cap ca şi mine, şi dacă vrea să cîştige tre­buie să cîştige numai prin luptă dreaptă. Am şi eu unele drepturi.
Pollyanna îl privea nedumerită.
- Jimmy Bean Pendleton, despre ce anume vorbeşti? Te rog, spune-mi! insistă Pollyanna.
Tînărul, puţin cam ruşinat, începu să rîdă.
- Nu-i lucru de mirare că nu mă înţelegi, dar de ieri încoace nici nu ştiu unde sînt. Am aflat chiar de la Jamie.
- Ai aflat de la Jamie?
- Da. Premiul pe care 1-a cîştigat a fost începutul discuţiei.
- A, da ştiu! întrerupse Pollyanna. Nu-i aşa că este splendid? Gîndeşte-te, trei mii de dolari! I-am scris ieri seară. Cînd am citit numele lui şi am înţeles că este Jamie, Jamie al nostru, eram aşa de veselă încît am uitat să mai cercetez lista întreagă pentru a vedea dacă nu cumva am cîştigat şi eu ceva. Eram aşa de mulţumită de succesul lui Jamie, zise ea foarte încurcată.
Jimmy era aşa de preocupat cu problema sa proprie, încît nici nu observă starea de spirit a Pollyannei.
- Da, da, şi eu sînt mulţumit că el a cîştigat premiul; însă mai interesant, chiar foarte interesant, este ce mi-a spus el mai pe urmă. Pînă atunci am crezut că el te iubeş­te, că tu îl iubeşti, în fine, că vă iubiţi şi...
- Tu crezi că eu şi Jamie sîntem îndrăgostiţi? zise Pollyanna roşindu-se puţin. Ei bine, Jimmy, află că el o iubeşte şi este iubit de Sadie Dean. Ea 1-a iubit întot­deauna şi cred că rămîne statornică în iubirea ei.
- Eu nu ştiam lucrul acesta. Credeam că Jamie te iubeşte, şi cum el era invalid, n-ar fi fost cavaleresc din partea mea dacă aş fi încercat să te cuceresc eu însumi.
Pollyanna se aplecă să ridice o foaie de hîrtie.
- Un tînăr nu s-ar simţi deloc încîntat dacă ar duce o luptă cu un camarad bolnav, zise Jimmy. Deci am lăsat lucrurile la voia întîmplării, deşi renunţarea aceasta mi-a zdrobit inima, scumpa mea. Dar am făcut-o. Însă ieri di­mineaţă am descoperit adevărul care este cu totul altul. Jamie mi-a spus că în calea mea este altă persoană, cineva cu care mă pot lupta, Pollyanna; numai că aceasta mi-ar fi imposibil, gîndindu-mă la tot ce a făcut pentru mine. John Pendleton este un bărbat şi este înarmat pentru luptă. Desigur, îşi va atinge ţinta, dacă tu, bineînţeles, îl iubeşti cu adevărat.
Pollyanna se întoarse cu un aer plin de mirare.
- John Pendleton?! Jimmy, ce vrei să spui cu aceasta?
O mare bucurie se răspîndi pe faţa lui Jimmy şi îşi întinse braţele spre Pollyanna.
- Va să zică, tu nu-1 iubeşti? Văd din ochii tăi că nu-1 iubeşti.
Pollyanna se reculese. Era palidă şi tremura.
- Jimmy, ce tot vrei tu să spui?
- Vreau să spun că tu nu îl iubeşti pe unchiul John în felul acela. Jamie era sigur că sînteţi îndrăgostiţi, şi eu am început să-1 cred, pentru că unchiul vorbeşte despre tine întotdeauna în scrisori; apoi este chestiunea cu mama ta.
Pollyanna scoase un oftat adînc şi îşi acoperi faţa cu mîinile. Jimmy se apropie şi trecu o mînă pe după umerii Pollyannei, dar ea din nou se dădu îndărăt.
- Pollyanna micuţă şi scumpă, nu te feri de mine! Nu mă iubeşti nicidecum? Nu-i aşa că tu nu îndrăzneşti să-mi spui?
Ea îi dădu mîna la o parte şi îl privi drept în faţă.
- Jimmy, tu îţi închipui că domnul Pendleton mă iubeşte în felul acesta? şopti ea.
Jimmy îşi clătina capul cu nerăbdare.
- Nu te mai ocupa de aceasta, Pollyanna. Nu despre asta-i vorba. Dacă nu-1 iubeşti, măcar dă-mi numai o speranţă, măcar jumătate din nădejdea de a crede că mă vei iubi.
El îi apucă mîna şi încercă s-o ducă la inima lui.
- Nu, nu Jimmy, n-ar trebui să fac aceasta, şi nici n-o pot face!
- Pollyanna, nu cumva vrei să-mi spui că-1 iubeşti? întrebă Jimmy îngălbenindu-se.
- Nu, nu-1 iubesc în felul acesta. Dar înţelege-mă, te rog, că dacă el mă iubeşte trebuie să mă obişnuiesc cu ideea de a-1 iubi şi eu la fel.
- Pollyanna?!
- Nu mă privi aşa, Jimmy!
- Vrei să-mi spui că te-ai căsători cu el? Pollyanna, nu vei face lucrul acesta niciodată! Nu vei putea! Pollyanna. îmi vei distruge inima şi viitorul!
Din nou, Pollyanna îşi acoperi faţa cu palmele. Pentru un moment ea suspină, apoi cu un gest tragic îşi înălţa capul şi privi drept în ochii plini de teamă şi reproşuri ai lui Jimmy.
- Eu ştiu, ştiu foarte bine că-mi distrug şi inima mea în acelaşi timp; dar totuşi trebuie. E mai bine să-mi stri­vesc inima mea decît pe a lui.
Jimmy îşi înălţă şi el capul. Ochii îi străluceau şi toată fiinţa lui suferi o transformare minunată. Cu un strigăt de iubire şi de biruinţă apucă în braţe pe Pollyanna şi o ţinu strînsă la pieptul său.
- Acum ştiu că tu mă iubeşti! îi spuse el la ureche. Mi-ai spus că şi inima ta ar fi zdrobită ca şi a mea. Crezi tu că de acum înainte eu te voi ceda cuiva de pe pămînt? Scumpă fetiţă, ce puţin înţelegi tu o dragoste ca a mea! Pollyanna, spune-mi că mă iubeşti, spune-mi te rog!
Pentru un moment, Pollyanna se retrase din înlăn­ţuirea braţelor care o reţineau, apoi cu un suspin fie de mulţumire, fie de renunţare, ea se dădu la o parte.
- Da, da Jimmy. Te iubesc, te iubesc mult. Dar n-aş putea fi fericită cu tine simţind... Jimmy, scumpule, nu mă înţelegi? Trebuie să ştiu mai întîi dacă sînt liberă.
- Ce greşeală, Pollyanna! Desigur că eşti liberă... Pollyanna dădu din cap.
- Nu mă înţelegi? Cu mulţi ani în urmă mama mea i-a distrus viitorul, şi de atunci încoace el trăieşte singu­ratic, fără dragoste. Acum, dacă el m-ar cere în căsătorie, ar trebui s-accept, Jimmy. N-aş putea să-1 refuz.
Dar Jimmy nu înţelegea nimic, cu toate că Pollyanna îşi apăra cauza şi explica plîngînd. Pollyanna ştia să se stăpînească cu toate că inima ei bătea numai pentru Jimmy, şi cu toată durerea şi supărarea, trebuia totuşi să-1 consoleze.
- Iubitul meu, Jimmy, zise în sfîrşit Pollyanna, noi vom aştepta. Aceasta este tot ce pot spune acum. Cred totuşi că el nu mă iubeşte, dar trebuie să fiu sigură de aceasta. Să aşteptăm deci puţin pînă cînd vom şti ce este de făcut.
Şi Jimmy a trebuit să accepte cu toate că inima lui se revolta.
- Este bine şi aşa, draga mea. Va fi cum doreşti tu. Dar, fără îndoială, nici un tînăr pînă acum n-a fost nevoit să aştepte să vadă dacă fata cu care se iubeşte reciproc nu este iubită şi de un altul.
- Ştiu aceasta, dar vezi tu, nimeni pînă acum n-a iubit pe mama acestei fete, oftă ea plină de groază.
- Foarte bine, mă duc înapoi la Boston, zise Jimmy, dar tu nu trebuie să-ţi închipui că am renunţat la tine, căci aceasta nu ar fi adevărat. De altfel, eu sînt convins că mă iubeşti, micuţa mea!

***

Jimmy se întoarse la Boston chiar în seara aceea într-o stare sufletească penibilă, compusă dintr-un ames­tec de fericire, speranţă, disperare şi revoltă.
In urma lui lăsa o fată care nu era într-o situaţie demnă de invidiat, căci Pollyanna, foarte fericită de dra­gostea lui Jimmy, era distrusă la gîndul că ar fi posibil ca Pendleton să-i ceară mîna.
Din fericire, această stare n-a durat prea mult, căci John Pendleton, fără să ştie, ţinea în mîna cheia situaţiei. In mai puţin de o săptămînă de la această întîmplare, veni să facă şi el o vizită la castel, întoarse cheia şi deschise uşa îndoielii. Se prezentă s-o vadă pe Pollyanna. Ca şi Jimmy, o zări în grădină, şi îndată se duse drept la ea. Văzîndu-1, Pollyanna avu un sentiment de nespusă groază.
- Iată-1, iată-1! îşi zise ea tremurînd şi fără să vrea făcu o mişcare care dovedi că vrea s-o ia la fugă.
Pollyanna, te rog aşteaptă un minut, zise domnul Pendleton, grăbindu-se spre ea. Tu eşti persoana cu care doresc să vorbesc. Vino te rog, cred că putem intra în pavilionul acesta. Vreau neapărat să-ţi spun anumite lucruri.
- Da sigur, fără îndoială, bombăni Pollyanna cu o veselie forţată, falsă.
Faptul că Pendleton alese pavilionul ca loc pentru discuţie era prevestitor că nu se va ajunge la nici un re­zultat, pentru că locul acela îi amintea de scumpul ei Jimmy.
Dar totuşi ea zise cu voce tare:
- Este o seară splendidă, nu-i aşa?
Nici un răspuns. Pendleton intră în pavilion şi se aşeză pe un scaun de grădină. Pollyanna îi aruncă o privire piezişă şi observă o expresie aşa de tristă şi aşa de se­rioasă, încît îşi aminti de ziua cînd nu era decît o fetiţă mică. Nemişcat, el rămase cufundat în gîndurile sale. În cele din urmă îşi înălţă capul şi privi drept în ochii fetei.
- Pollyanna, îţi mai aminteşti ce fel de om eram eu cînd te-am cunoscut, cu mulţi ani în urmă?
- Da, îmi amintesc.
- Nu-i aşa că eram un specimen încîntător şi agreabil?
Cu toată tulburarea sa, Pollyanna nu-şi putu opri zîmbetul.
- Mie îmi eraţi simpatic şi aşa cum eraţi atunci, domnule.
- Ştiu aceasta. Dumnezeu să binecuvinteze inima ta aşa de bună! Ea m-a salvat pe mine. Mă întreb, Pollyanna, dacă voi fi vreodată în stare să te fac să înţelegi tot ce-a făcut pentru mine încrederea şi iubirea ta copilărească.
Pollyanna încercă să protesteze, însă el o întrerupse:
- O, da! Acesta este adevărul. Tu şi nimeni altul. Mă întreb dacă îţi aminteşti că într-o zi ţi-am spus că numai mîna şi inima unei femei sau prezenţa unui copil ar putea constitui un cămin.
Pollyanna simţi că se roşeşte.
- Da... nu... vreau să spun, da, îmi amintesc, dar sînt sigură că dumneavoastră nu mai gîndiţi aşa acum; vreau să spun că acum căminul dumneavoastră este plăcut, şi...
- Dar tocmai de căminul meu îţi vorbesc acum. Pollyanna, tu ştii ce fel de cămin speram să întemeiez altădată, şi cum acea speranţă s-a spulberat. Nu trebuie să crezi că am reproşuri la adresa mamei tale. Ea s-a supus dorinţei inimii ei, crezînd că aşa este bine. După toate acestea, Pollyanna, nu vezi ce ciudat este că însăşi mînuţa fiicei sale m-a condus către fericire? adăugă el cu o voce plină de drăgălăşenie.
Pollyanna îşi muşcă buzele de nervozitate.
- O, domnule, dar eu... eu...
Încă o dată el nu o lăsă să-şi termine fraza.
- Da, Pollyanna, tu şi jocul tău...
- Oh!
Pollyanna se linişti puţin; teama care i se întipărise pe faţă începu să se micşoreze.
- Şi astfel, în timpul acestor ani, eu m-am trans­format încetul cu încetul într-un alt om, Pollyanna. Dar mai este un lucru care nu s-a schimbat, scumpa mea.
El se opri, privi în depărtare, apoi, întorcînd grav privirea sa blîndă către faţa tinerei fete, continuă:
- Încă cred că trebuie mîna şi inima unei femei sau prezenţa unui copil pentru a face un cămin.
- Da, însă dumneavoastră aveţi prezenţa unui copil! Răspuse Pollyanna cu privirea cuprinsă din nou de spaimă.
Domnul Pendleton zîmbi oarecum distrat.
- Ştiu, dar cred că nici tu n-ai putea susţine că Jimmy mai este un copil, observă el. De altfel, Pollyanna, eu am luat o hotărîre. Acum vreau mîna şi inima unei femei.
- O, chiar?
Pollyanna îşi frecă mîinile din cauza nervilor. în acest timp, Pendleton părea că nu vede şi nu aude nimic. El se sculase în picioare şi se plimba prin pavilion.
- Pollyanna! îi zise oprindu-se în faţa ei, dacă... dacă tu ai fi în locul meu şi dacă ai fi luat hotărîrea să-i ceri unei femei pe care o iubeşti să vină să-ţi trans­forme o casă aşa de mare într-un cămin, oare cum ai proceda?
Pollyanna se ridică de pe scaun. De data aceasta, ochii ei căutau uşa şi momentul potrivit s-o ia la fugă.
- A, domnule, eu n-aş mai face aceasta, bombăni ea. Sînt sigură că dumneavoastră sînteţi mai fericit aşa cum sînteţi.
Domnul Pendleton tresări, apoi începu să rîdă oa­recum forţat.
- Pe cuvîntul meu Pollyanna, oare ceea ce spun eu este un lucru chiar aşa de rău? întrebă el.
- Aşa de rău? repetă Pollyanna care părea mereu că este gata s-o ia la fugă.
- Da. Este acesta oare felul tău de a mai îndulci lo­vitura, lăsîndu-mă să înţeleg că ea n-ar voi?
- O, nu, cu adevărat nu. Ea va spune da, va trebui să spună da, explică Pollyanna distrusă. Dar eu mă gîndeam că dacă tînăra fată nu v-ar iubi, veţi fi mai fericit fără ea, şi...
Pollyanna se opri scurt văzînd privirea lui John Pendleton.
- N-am nevoie de ea dacă nu mă iubeşte, Pollyanna.
- La fel gîndesc şi eu.
- De altfel, nu este vorba despre o fată tînără, con­tinuă Pendleton. Este o femeie matură care trebuie să ştie ce vrea.
- Aha! strigă Pollyanna în timp ce o expresie de nespusă bucurie îi lumină faţa. Atunci dumneavoastră iubiţi pe...
Pollyanna era gata să zică "pe alta şi nu pe mine", dar făcu o sforţare supremă spre a-şi reţine cuvîntul.
- Dacă iubesc pe cineva? Am să spun imediat şi acest lucru, răspunse Pendleton cu un aer mîhnit. Ceea ce do­resc să ştiu este dacă mă iubeşte, şi mă bazez pe ajutorul tău, Pollyanna, pentru a ajunge la un rezultat bun. Este una din prietenele tale scumpe.
- Într-adevăr? Atunci ea vă va iubi desigur. O vom "forţa". Poate şi acum vă iubeşte; dar cine este această persoană?
Urmă o tăcere cam lungă pînă veni răspunsul.
- Trebuie să ţi-o spun, dacă cumva nu ghiceşti; este doamna Carew.
- Ah! exclamă Pollyanna cu faţa strălucind de bu­curie. Sînt aşa de mulţumită cum nu vă puteţi închipui!
După un ceas, Pollyanna cu faţa strălucind de bucu­rie: sînt aşa de mulţumită, mulţumită cum nu vă puteţi închipui!
După alt ceas, Pollyanna trimitea lui Jimmy o scrisoa­re încurcată, greu de înţeles, totuşi Jimmy înţelese destul de bine ceva din ceea ce era scris şi mult mai mult din ceea ce nu era scris, şi după toate acestea, mai avea el nevoie de altceva?
"O! Jimmy, el nu mă iubeşte cîtuşi de puţin. Iubeşte pe altcineva. Nu pot să spun cine este, însă numele ei în nici un caz nu este Pollyanna."
Jimmy primi vestea cu o nespusă bucurie şi fără să stea prea mult pe gînduri alergă la gară să prindă trenul de Beldingsville.

***

Pollyanna era aşa de fericită, încît după ce trimise scrisoarea lui Jimmy, simţea nevoia să împărtăşească şi altuia bucuria ei. Avea obiceiul ca în fiecare seară să intre în camera mătuşii ei să vadă dacă nu cumva îi lipseşte ceva. In seara aceea, ca de obicei, îşi făcuse inspecţia şi era gata să stingă lumina, cînd ceva lăuntric o trimitea către patul mătuşii. Plină de emoţie, se aşeză în genunchi lîngă patul ei.
- Mătuşă Polly, sînt aşa de fericită, încît neapărat trebuie să spun cuiva lucrul acesta. Îmi dai voie să-ţi spun?
- Ce să-mi spui copilă? Fără îndoială, poţi să-mi spui orice. Este vreo veste bună pentru mine?
- Da, cel puţin aşa cred eu, răspunse Pollyanna înroşindu-se. Cred că dumneata vei fi mulţumită ca mine. Jimmy o să-ţi spună totul cît de curînd, însă aş vrea să-ţi spun eu mai întîi.
- Jimmy!
Faţa doamnei Chilton se schimbă numaidecît.
- Da, cînd... va veni să-ţi ceară mîna mea, se bîlbîi Pollyanna roşindu-se complet. Sînt aşa de fericită, încît trebuia neapărat să-ţi spun lucrul acesta.
- Să-mi ceară mîna ta, Pollyanna? Nu cumva vrei să-mi spui că este ceva serios între tine şi Jimmy Bean?
Doamna Chilton se întoarse în pat.
- Dragă tanti, eu credeam că dumneata îl iubeşti pe Jimmy!
- Da, sigur, îl iubesc, dar nu ca pe viitorul soţ al nepoatei mele!
- Tanti Polly!
- Lasă, lasă, feţiţo, nu trebuie să fii aşa de speriată. Plănuita voastră căsătorie sper că n-are caracter obligato­riu şi eu sînt mulţumită că am putut să vă opresc înainte ca lucrurile să fi mers prea departe,
- Dar tanti Polly, au mers prea departe. Am început să-1 iubesc din tot sufletul.
- Atunci trebuie să te dezobişnuieşti, Pollyanna, de­oarece eu niciodată, absolut niciodată, nu-ţi voi putea da consimţămîntul să te căsătoreşti cu Jimmy Bean.
- Dar de ce, dragă tanti?
- Deoarece nu ştim nimic despre el. Ştim că a fost un mic vagabond care a fugit de la azilul de orfani. Nu ştim nimic de familia lui şi nici de purtările lui de mai înainte!
- Dar eu nu vreau să mă mărit nici cu familia lui, nici cu purtările lui anterioare.
Cu un gest de nerăbdare, tanti Polly se aplecă la urechea ei şi zise:
- Pollyanna, tu vrei oare să mă îmbolnăvesc? Inima mea bate mai, mai să-mi spargă pieptul; nu poţi lăsa lucrurile acestea pînă mîine dimineaţă?
Pollyanna, plină de mîhnire, se ridică în picioare.
- Da, fără îndoială, te las în pace. Dar mîine, tanti Polly, nu-i aşa că vei judeca altfel? Sînt sigură de aceasta.
Însă tanti Polly nu vedea lucrurile altfel nici a doua zi. Din contră, opunerea ei la această căsătorie era şi mai accentuată. Degeaba pleda şi se ruga Pollyanna şi degeaba căuta s-o facă să înţeleagă pe mătuşa Polly cît de mult atîrna fericirea ei de acest consimţămînt. Tanti Polly rămase neînduplecată. Ea îi explică Pollyannei de peri­colele căsătoriei cu o persoană dintr-o familie necunos­cută, familie care ar fi putut avea anumite vicii sau încli­nări rele. în cele din urmă, îi reaminti de recunoştinţa ce trebuie s-o aibă faţă de dînsa şi o rugă stăruitor să nu-i strice inima prin această căsătorie, aşa cum făcuse şi mama ei prin căsătoria cu păstorul misionar.
Cînd ajunse Jimmy, la ora zece, plin de veselie, a fost primit de o mică Pollyanna speriată şi demoralizată, care încerca să-1 respingă cu mîinile ei tremurătoare. Palid, însă în acelaşi timp strîngînd-o victorios la pieptul lui, el îi ceru o explicaţie.
- Scumpa mea Pollyanna, ce înseamnă aceasta?
- Vai Jimmy, nu trebuia să vii. Îţi scriam eu.
- Dar mi-ai scris, dragă. Am primit scrisoarea ieri după amiază, cu puţin timp înainte de plecarea trenului.
- Nu, nu, eu voiam să-ţi scriu din nou. Atunci nu ştiam că nu mă voi putea căsători cu tine.
- Nu poţi să te căsătoreşti cu mine? Vrei să spui că iubeşti pe un altul?
- Nu, nu Jimmy! Nu mă privi aşa, că nu pot suporta privirile tale.
- Atunci ce este? De ce nu ne putem căsători? Pollyanna, mă iubeşti?
- O da, da.
- Atunci ne vom căsători, zise Jimmy triumfător, cuprinzînd-o din nou în braţele sale.
- Nu, nu Jimmy, tu nu înţelegi. Cauza este tanti Polly.
- Tanti Polly?
- Da, ea nu-mi dă voie.
- O vom convinge noi pe tanti Polly. Dînsa îşi închipuie că te va pierde, însă o vom face să înţeleagă că va avea un nou nepot, zise el în glumă.
- Nu, nu Jimmy. Tu nu înţelegi. Ea face obiecţiuni cu privire la tine.
Jimmy încetă strîngerea şi gluma.
- Ei bine, cred că n-am s-o fac de ruşine cu nimic. Nu sînt un om extraordinar, dar cu toate acestea, voi face toate sforţările să te fac fericită, scumpa mea.
- Ştiu că vei face toate acestea, răspunse Pollyanna plîngînd.
- Atunci de ce nu mi se dă posibilitatea să încerc? De ce dînsa, chiar din capul locului, nu vrea să aprobe? Poate că cu timpul, după ce ne vom căsători, vom reuşi s-o atra­gem de partea noastră.
- Vai, dar eu n-aş putea să fac aceasta, suspină Pollyanna. Nu mă pot mărita fără consimţămîntul ei. Înţelegi cît a făcut ea pentru mine? Şi ea depinde în oarecare măsură de mine. Dînsa nu e prea sănătoasă. Jimmy, ea m-a rugat să nu-i stric inima aşa cum i-a făcut mama mea cu mulţi ani în urmă.
Urmă o clipă de linişte, apoi cu fruntea înroşită, Pollyanna vorbi din nou, rar şi apăsat:
- Jimmy, dacă tu... dacă cel puţin ai putea să spui mătuşii mele ceva de familia ta, de tatăl tău, şi...
Mîinile lui Jimmy căzură jos dintr-odată.
- Asta este cauza?
- Da.
Pollyanna se apropie de el, şi timidă, apucîndu-i mîinile într-ale ei zise:
- Nu crede, Jimmy, că... eu aş fi cauza. De altfel ştiu că familia ta a fost onorabilă şi nobilă, pentru că şi tu eşti la fel. Dar dînsa..., Jimmy.
Jimmy, cu o bombăneală şoptită, se întoarse îndată de lîngă ea, şi peste un minut, cu cîteva cuvinte înăbuşite pe care ea nu le înţelese, părăsi castelul. De acolo, el se duse acasă şi căută pe domnul Pendleton. îl găsi în biblioteca cea mare cu perdele roşii.
- Dragă unchiule, îţi mai aminteşti de pachetul pe care mi l-a dat tatăl meu? întrebă Jimmy.
- Da. Ce vrei să faci cu el, fiule?
Pendleton făcu o mişcare de mirare văzînd faţa lui Jimmy.
- Pachetul acesta trebuie deschis îndată.
- Dar... condiţiile?
- Eu nu mai pot aştepta; trebuie deschis. Vreţi să faceţi dumneavoastră lucrul acesta?
- Fără îndoială, copilul meu, dacă tu ţii aşa de mult, dar...
- Unchiule, cum cred că şi dumneata ai ghicit, eu iu­besc pe Pollyanna. I-am cerut să-mi fie soţie şi a consimţit la aceasta.
Domnul Pendleton se însenină de bucurie, însă tînărul nu se opri. El continuă cu toată seriozitatea:
- Ea spune acum că nu se va căsători cu mine, fiindcă doamna Chilton nu admite căsătoria cu mine.
- Din cauza ta?
Ochii domnului Pendleton rămaseră uimiţi.
- Da, m-am pomenit că Pollyanna mă roagă, dacă pot şi sînt în măsură, să dau mătuşii sale toate informaţiile necesare cu privire la tatăl meu şi la familia mea.
- Eu credeam că Polly Chilton ar avea mai mult bun simţ, dar acum mă îndoiesc. Harringtonii au fost întotdeauna foarte mîndri de familia lor. şi la toate acestea, tu ce-ai răspuns?
- Voiam să-i spun Pollyannei că ea n-a avut un tată mai bun decît al meu, cînd deodată mi-am adus aminte de pachet, şi n-am mai îndrăznit să spun un cuvînt înainte ca să-i aflu conţinutul. Este un secret în viaţa mea pe care trebuie neapărat să-1 cunosc.
- Jimmy dragă, nu trebuie să fii aşa supărat. Se prea poate ca pachetul să conţină ceva care să-ţi aducă multă bucurie cînd îl vei deschide.
- Se poate, însă dacă lucrurile sînt aşa, de ce tatăl meu a voit să le ţină ascunse pînă ce eu voi avea trei­zeci de ani? Nu unchiule? Sînt lucruri pe care el mi le-a ascuns pînă la vîrsta la care voi fi destul de priceput ca să le pot înţelege fără a le înţelege greşit. Nu caut să-1 jignesc pe tata, cred că mă înţelegeţi. Vreţi să căutaţi pachetul?
Pendleton se ridică imediat.
- Mă duc să-1 aduc.
De fapt, după trei minute el puse pachetul în mîinile lui Jimmy, însă Jimmy i-1 dădu înapoi, zicînd:
- Mi-ar plăcea mai mult ca dumneavoastră să-1 deschideţi, dacă vreţi. Apoi să-mi spuneţi ce conţine.
- Foarte bine, Jimmy.
Cu un gest hotărît, Pendleton luă un cuţit, tăie plicul şi scoase conţinutul lui. Erau mai multe file legate la un loc şi o altă filă de o parte. După ce-1 deschise, Pendleton citi mai întîi pentru dînsul. In timp ce el citea, Jimmy abia îşi ţinea răsuflarea privindu-1. El văzu mai întîi o expresie de mirare, apoi una de veselie şi încă alte lucruri pe care nu le putu înţelege.
- Unchiule dragă, ce este? Despre ce este vorba? în­trebă el.
- Citeşte tu singur, răspunse John Pendleton întin-zînd scrisoarea lui Jimmy.

Hîrtiile din acest plic sînt documente legale prin care se poate constata că Jimmy este în realitate Jimmy Kent, fiul lui John Kent şi al doamnei Doris Wetherby, fiica lui William Wetherby din Boston.
Mai este o scrisoare prin care îi explic de ce l-am ţinut depărtat de familia lui în acest timp îndelungat. Dacă pachetul acesta va fi deschis chiar de el la vîrsta de treizeci de ani, el va citi scrisoarea aceasta şi cred că va ierta pe un tată care se temea să nu-şi piardă copilul definitiv, şi din cauza aceasta a luat astfel de măsuri energice.
Dacă cumva plicul va fi deschis de persoane străine, băiatul fiind mort, eu le rog insistent ca să-l trimită imediat şi neatins la familia mamei sale la Boston.

John Kent

Jimmy era palid şi abătut, cînd privirea ochilor săi se întîlni cu cea a unchiului său, John Pendleton.
- Va să zică eu sînt Jamie cel pierdut? şopti el. Sînt deci nepotul doamnei Carew? Dar de ce? Cum? Nici nu pot crede!
Urmară cîteva minute de tăcere, apoi faţa lui Jimmy se însenină cu o rază de bucurie.
- Acum cînd ştiu cine sînt, pot să-i dau destule expli­caţii doamnei Chilton cu privire la familia mea.
- Desigur, răspunse domnul Pendleton.
Familia Wetherby din Boston era o familie veche tocmai de pe vremea cruciadelor, şi lucrul acesta putea s-o mulţumească pe doamna Chilton.
- În ceea ce-1 priveşte pe tatăl tău, - zise Pendleton - el, de asemeni, este de familie bună. Doamna Carew mi-a povestit despre el, mi-a spus că era un om foarte original şi nu era privit cum trebuie de familia Wetherby; lucrul acesta îl ştii şi tu.
- Da, săracul tata! şi ce viaţă a dus el cu mine, temîndu-se să nu fie urmărit. Acum pot să înţeleg o mulţime de lucruri de care mă miram atunci. Odată, o femeie mi-a zis Jamie (nu Jimmy), şi abia acum înţeleg de ce a plecat el cu mine numaidecît, fără să mai aştepte să luăm masa. Bietul tata! Puţin după aceea, s-a îm­bolnăvit grav şi n-a mai putut să vorbească. Îmi amintesc că atunci cînd era pe moarte a încercat să-mi explice ceva despre pachetul acesta. Acum înţeleg că ar fi vrut să-l deschid imediat şi să mă duc să stau la familia mamei mele; dar atunci, mie mi s-a părut că-mi recomanda să-l păstrez închis. I-am promis acest lucru, însă pe dînsul 1-a neliniştit. Precum vedeţi, nu l-am înţeles pe săr­manul tata!
- Ce zici, nu e bine să mai aruncăm încă o dată privirea pe hîrtiile acestea? zise domnul Pendleton. Este între aceste hîrtii şi o scrisoare a tatălui tău pentru tine. N-ai vrea s-o citeşti?
- Da, fără îndoială, zise tînărul oarecum ruşinat, privind ceasornicul. Mă întreb în cît timp aş putea ajunge din nou acasă la Pollyanna.
Pendleton îl privi cu un aer foarte serios şi gînditor, mai întîi şovăi, apoi zise:
- Te înţeleg, copilul meu, că vrei să vezi numaidecît pe Pollyanna. Mi se pare însă că mai întîi ar trebui s-o vezi pe doamna Carew şi să-i arăţi hîrtiile acestea.
Jimmy îşi încruntă sprîncenele şi se gîndi.
- Da, e bine cum spuneţi, aşa voi face.
- Şi dacă nu ţi se pare lucru de mirare, te voi însoţi pînă acolo, zise Pendleton. şi eu am de spus unele lucruri mătuşii tale. Ce zici, luăm trenul de ora trei?
- Foarte bine, unchiule. Aşa, deci... eu sînt Jamie. Nici nu pot crede una ca asta. Mă întreb dacă credeţi dumneavoastră că mătuşa mea, tanti Ruth, va fi mulţu­mită, zise el înroşindu-se.
John Pendleton dădu din cap. Tristeţea lui cea de demult îi reapăru pe faţă.
- Desigur, băiatul meu, dar eu mă gîndesc şi la mine. Ce voi deveni eu? Dacă tu eşti copilul ei, eu cu cine voi rămîne?
- Credeţi-mă că orice s-ar întîmpla n-ar putea să mă separe de dumneavoastră! zise Jimmy oarecum indignat. Dînsa nu are nevoie de mine; îl are pe Jamie, ştiţi doar aceasta şi... oare ce se va întîmpla cu Jamie? Cred că asta o să fie greu pentru el.
- Da, eu m-am gîndit la lucrul acesta. El este adoptat legal, cred că ştii lucrul acesta, nu-i aşa?
- Da, însă nu asta vreau să spun. Mă gîndesc ce va face el cînd va auzi că nu este el adevăratul Jamie, el un biet strivit al soartei! Lucrul acesta îl va ucide cu zile, ştiu prea bine. De altfel, atît Pollyanna cît şi doamna Carew mi-au spus că el este convins că e nepotul mult căutat şi de aceea era aşa de fericit. N-aş vrea să-1 lipsesc de aceas­tă fericire. Dar ce pot face?
- Eu nu ştiu, băiatule.
Urmă iarăşi o pauză. Jimmy începu să se plimbe prin cameră. Deodată el se întoarse cu faţa din nou înseninată.
- Este un mijloc la care trebuie să apelăm. Ştiu că doamna Carew îl va aproba. Nu-i vom spune nimic lui Jamie! Vom discuta lucrul acesta doar cu doamna Carew, cu Pollyanna şi cu mătuşa ei. Lor va trebui să le spun adevărul.
- Foarte bine, băiatul meu. În ceea ce priveşte restul...
- E treaba mea!
- Dar gîndeşte-te că faci un sacrificiu în multe feluri. Aş vrea ca tu să cîntăreşti bine lucrurile.
- Să le cîntăresc? Am făcut-o deja; cu Jamie într-o parte a cîntarului, nici nu mai este vreo îndoială. Eu nu-i voi lua nici într-un caz locul, asta-i tot.
- Nu-ţi găsesc nici o greşeală şi cred că ai dreptate, declară domnul Pendleton cu multă căldură. În ceea ce priveşte restul, cred că doamna Carew va fi de aceeaşi părere cu tine, mai ales cînd va şti că adevăratul Jamie a fost regăsit.
- Îţi mai aminteşti şi dumneata cînd dînsa spunea totdeauna că i se părea că m-a văzut cîndva? La ce oră pleacă trenul? Eu sînt gata.
- Dar eu nu sînt gata, zise domnul Pendleton rîzînd. Din fericire pentru mine, trenul nu pleacă decît peste cîteva ore, adăugă el părăsind camera.

***

Pregătirile lui John Pendleton în vederea plecării au fost făcute la vedere, afară de două scrisori, una adre­sată Pollyannei şi alta doamnei Chilton. Aceste scrisori au fost trimise cu instrucţiuni amănunţite pentru Susan, femeia de serviciu, pentru a fi înmînate imediat după plecarea sa. Jimmy nu ştia nimic despre acestea. Călătorii se apropiau de Boston cînd John Pendleton îi zise lui Jimmy:
- Băiatul meu, mai am să-ţi cer o favoare, ba chiar două. Prima este să nu spui nimic doamnei Carew pînă mîine după-amiază, iar a doua este să mă laşi s-o văd eu primul şi să fiu eu trimisul tău, iar tu să nu apari pe scenă decît pe la ora patru. Consimţi la aceasta?
- Desigur. Nu numai consimt, dar sînt chiar încîntat, răspunse Jimmy numaidecît.
- Bine! Atunci voi chema la telefon pe mătuşa ta mîine dimineaţă şi voi fixa întîlnirea mea cu dînsa.
Credincios promisiunii sale, Jimmy nu apăru acasă la doamna Carew decît a doua zi la orele patru după-amiază. Chiar şi atunci se simţea aşa de încurcat, încît, înainte de a intra în curte şi de a suna la sonerie, făcu înconjurul casei de două-trei ori. Odată aflîndu-se în faţa doam­nei Carew, el îşi regăsi sîngele rece şi rezumă situaţia cu mult tact. Desigur, la început s-au vărsat lacrimi şi s-au risipit exclamaţii. Chiar şi John Pendleton a trebuit să-şi caute batista în grabă. Cu toate acestea, după un timp s-a restabilit o linişte normală, şi privirea plină de iubire a doamnei Carew ca şi extazul lui Jimmy şi a lui John Pendleton au fost singurele manifestaţii care au mai avut loc.
- Găsesc lucru foarte frumos din partea ta că nu i-ai spus nimic lui Jamie, zise Doamna Carew mai tîrziu. Într-adevăr, Jimmy, găsesc că bine ai făcut procedînd aşa, dacă consimţi să te sacrifici, şi eu la rîndul meu voi face sacrificii, căci aş fi fost foarte mîndră să te introduc în lume ca nepot al meu.
- Şi într-adevăr, tanti Ruth, eu...
O exclamaţie pe jumătate înnăbuşită a lui John Pendleton îl opri pe Jimmy din expunerea gîndurilor sale. El văzu că Jamie şi Sadie Dean erau în pragul uşii. Faţa lui Jamie era foarte palidă.
- Tanti Ruth! zise el privind pe unul şi pe altul cu mirare. Tanti Ruth!
Sîngele se retrase din obrazul doamnei Carew şi a lui Jimmy. Însă John Pendleton se apropie de el discutînd.
- Da, Jamie, de ce nu? Voiam să te anunţ îndată şi o voi face numaidecît, zise domnul Pendleton oprindu-1 cu o singură privire pe Jimmy care se apropia de el. Nu-i decît o clipă de cînd doamna Carew m-a făcut cel mai fericit om răspunzîndu-mi "da" la o întrebare pe care i-am pus-o eu. şi cum Jimmy îmi zice "unchiul John", de ce să nu înceapă să zică şi "tanti Ruth"?
- O! exclamă Jamie foarte fericit, în timp ce Jimmy, avertizat printr-o privire a domnului Pendleton, încercă să salveze situaţia fără să-şi mai arate nici mirarea, nici bucuria, şi astfel, pericolul dublu trecu.
Numai Jimmy auzi mai tîrziu pe domnul Pendleton spunîndu-i la ureche:
- Aşadar, vezi bine, ştrengarule, că nu te pierd după toate acestea. Acum eşti al nostru, al amîndurora.
Exclamaţiile şi felicitările nu mai conteneau, cînd Jamie, cu ochii înflăcăraţi, fără nici o prevenire, se în­dreptă către Sadie Dean.
- Sadie, vreau să le spun acum, declară el triumfător.
Apoi, expresia domnişoarei Sadie, înfăţişînd povestea lor plăcută chiar mai înainte ca Jamie s-o istorisească, făcu ca exclamările şi felicitările să reînceapă, şi fiecare rîdea şi strîngea mîna celorlalţi din jur.
Cu toate acestea, Jimmy îi privea trist şi abătut.
- Toate acestea sînt frumoase şi bune pentru dum­neavoastră, zise el tînguindu-se. Fiecare îşi are perechea lui, numai eu sînt şi rămîn singur. Dacă o persoană oare­care pe care o cunosc ar fi aici, poate şi eu aş avea să vă spun unele noutăţi.
- Aşteaptă un minut, Jimmy, zise John Pendleton. Lasă-mă pe mine să joc rolul lui Aladin şi să ating lampa magică. Doamnă Carew, îmi daţi voie să o sun pe Maria?
- Desigur, şopti aceasta cu o mirare care se întipări în acelaşi timp pe faţa tuturor.
Maria sosi numaidecît.
- Nu cumva a sosit Pollyanna acum cîteva clipe? în­trebă domnul Pendleton.
- Da, domnule Pendleton, dînsa este aici.
- Roag-o să vină aici, te rog.
- Pollyanna aici? se mirară toţi în cor după ce Maria ieşise.
- Da, i-am trimis o scrisoare ieri prin camerista mea. Mi-am luat îndrăzneala să o invit la dumneavoastră pentru cîteva zile, doamnă Carew. M-am gîndit că această fetiţă avea nevoie de odihnă, de vacanţă, şi în timpul acesta camerista mea va avea grijă de doamna Chilton. Am scris o scrisoare şi doamnei Chilton, adăugă el cu o expresie curioasă în ochi, adresîndu-se în mod special lui Jimmy. Şi mă gîndesc că după ce a citit acea scrisoare, n-a mai avut nimic de spus cu privire la venirea Pollyannei aici.
Pollyanna, ruşinoasă, plină de mirare şi cu ochii între­bători, apăru în pragul uşii.
- Scumpă Pollyanna!
Jimmy îi ieşi în întîmpinare şi fără să stea la îndoială, o apucă în braţe şi o strînse şi o sărută.
- Vai, Jimmy, în faţa tuturor? zise Pollyanna protestînd.
- Ehei! Te-aş fi sărutat şi în mijlocul străzii, zise Jimmy. De altfel, priveşte toate persoanele acestea şi vezi dacă mai este nevoie să ai vreo jenă de ei.
Pollyanna îi privi şi îi văzu.
La o fereastră, cu spatele spre interior erau Jamie şi Sadie Dean. Lîngă altă fereastră, în aceeaş poziţie, erau doamna Carew cu domnul Pendleton.
Pollyanna surîse aşa de drăguţ, încît Jimmy nu se putu stăpîni să n-o sărute din nou.
- Ah, Jimmy! Totul este atît de frumos, minunat de-a dreptul, îi şopti ea lui Jimmy. şi cînd te gîndeşti că tanti Polly ştie acum totul şi este de acord. Cred că ar fi fost de acord oricum, pentru că începuse să se simtă vinovată din cauza mea. Dar acum, ea este aşa de mulţumită! Ah, Jimmy, şi eu sînt aşa de mulţumită, mulţumită, mulţumită!
- Să dea Dumnezeu ca totdeauna să fii aşa, scumpa mea! răspunse Jimmy bucuros, strîngînd-o la pieptul lui.
- Sînt sigură că aşa va fi, zise Pollyanna cu o încre­dere plină de bucurie.




NMIC FĂRĂ DUMNEZEU!