BASME, LEGENDE, POVESTI

Acul si barosul
de Ion Creanga




Acul: - Mosule, de ce esti zurbagiu? Te sfadesti necontenit cu sora-ta nicovala, tipati si faceti larma, de-mi tiuie urechile. Eu lucrez toata ziua, si nime nu-mi aude gura.
- Iaca, ma!... da de unde-ai iesit, Pacala?
- De unde-am iesit, de unde n-am iesit, eu iti spun ca nu faci bine ceea ce faci.
- Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decat gaina. Mai baiete, trebuie sa stii ca din sfadalia noastra ai iesit; s-apoi tu ni cauti pricina?
- Ma rog, iertati-ma! ca daca n-ar fi fost focul, foile, pleafura si omul care sa va faca sa va deie nume, ati fi ramas mult si bine in fundul pamantului, ruginite ca vai de voi.
- Masura-ti vorbele, baiete! Auzi, sora nicovala, cum ne rade acusorul?
- Aud, dar n-am gura sa-i raspund; si vad, dar trebuie sa rabd.
- Vorba ceea, soro: "Sede harbu-n cale si rade de oale". Mai puschiule! Ia sa vedem, ce ai facut tu mai mult decat noi?
- Ce am facut si ce fac, indata t-oiu spune. Ca sa nu lungesc vorba, hainele barbatesti si femeiesti, din crestet pana in talpi, si alte nenumarate lucruri frumoase si scumpe, fara de mine nu se pot face. Mergi la croitor, intra in bordeiu, suie-te in palat, ai sa ma gasesti. Fetele ma pun in cutiute aurite, ma infing in perinute de matasa si ingrijesc de mine ca de un mare lucru.
- Da' in stogul de fan nu vrei sa te puie, mititelule?
- Nici in stogul de fan, dar nici trantit intr-un ungher al ferariei, ca tine. Ia spune-mi: te mai ie cineva in mana decat ferarul?
- Ia asculta, te prea intreci cu saga, piciule! Daca sezi la cinste, si toti ingrijesc de tine, cum zici, de ce li impungi degetele?
- Da impung pe casca gura cel somnoros, pentru ca voiesc sa iasa din mana lui, prin ajutorul meu, multe lucruri folositoare si frumoase. Tu, pentru ce bati ferul cel culcat pe nicovala si ruginit ca si tine? Nu ca sa faci din el lucruri mai bune si mai frumoase?
- Mai... da' bun esti de gura!
- Si de gura, dar si de lucru.
Ei bine, tu mi-ai insirat verzi si uscate; ia stai sa-ti spun si eu pe ale mele: toporul, barda, ciocanul, clestele, vatraiul si nenumarate unelte si masini de fer, unele de-o marime uriesa, iar altele mici si bicisnice ca tine, pututu-s-au face pana n-au trecut pintre nicovala si ilau? Casa, bisericile, corabia, pustile, tunurile si alte lucruri nenumarate, asa-i ca n-ar fi, de nu eram eu? Tu imi spui de haine frumoase; eu t-oiu spune de casa, de sapa, de secere, de coasa si de plug. Tu imi spui mai mult de frumos, eu t-oiu spune de cele neaparat trebuincioase.
- Ma faci sa te-apuc iar la scarmanat, mosule baros. Haine i-au trebuit omului intai, caci nu era sa umble cu pielea goala si descult ca gastele.
- Te-ai incurcat cu socotelile, mai baiete. Ba de mancare si casa i-a trebuit omului intai s-apoi haine frumoase, cum zici tu; cu rufe de ale tale iti ghioraiesc matele de foame. Ai auzit vorba ceea, ca "Golatatea incunjura, iar foamea da de-a dreptul".
- Mai! da' ruginit mai esti!
- Ruginit cum sunt, eu v-am facut si trebuie sa ascultati de sfaturile mele.
- Asa este, dar te prea lauzi; las' mai bine sa te laude altii. Si tu faci trebi bune, si eu; numai atata, ca tu faci lucruri mai din topor, eu mai delicate; tu sezi totdeauna cu ferarul cel uns de carbuni, iar eu sed cu croitorul si cu tot felul de persoane.
- Iar ai inceput, ghibirdic fudul si guraliu? Croitorul tau trebuie sa impunga mai mult de zece ori, pana cand ferarul meu ma radica o data; croitorul tau rupe alta data pe zi cate zece ace; ferarul insa ma are pe viata, ba ma poate lasa si de zestre la copiii de copiii sai. S-apoi inca una: cine dintre acesti doi mesteri e mai grebanos si mai gubav? Ferariul meu, ori croitoriul tau?
- Mosule! esti batran si multe mai stii; fie pe-a dumitale.
- Bine mititelule! Ia acum ai mai venit de-acasa. Zi mai bine ca industria sau mestesugurile, noi le-am adus in lume; ca bogatiile cele mari, noua se datoresc. Mi-ai zis ruginit si t-ai zis cioplit; mie-mi pare bine ca stranepotii mei sa fie mai ciopliti decat mine; cu timpul se cioplesc toate... Numai nu va fuduliti si nu uitati obarsia voastra, ca nu cumva sa va ciopliti prea tare si sa ramaneti care fara urechi, care fara dinti, care fara gura, care fara zimti, adeca niste cioarse de nici o treaba. C-apoi atunci iarasi mi-ti ajunge dragus la caus, si sora-mea nicovala va va tine in spate, iar eu va voiu bate pe ruda pe samanta, ca sa prindeti la minte.

ALBA CA ZAPADA

Poveste din colectia fratilor Grimm


A fost odata o imparateasa si intr-o iarna, pe cand
zapada cadea din inaltul nemarginit al cerului, in fulgi
mari si pufosi, craiasa statea intr-un jilt, si cosea langa
o fereastra cu pervazul negru, de abanos. Si cum cosea ea
asa, aruncandu-si din cand in cand privirea la ninsoarea ce
se cernea de sus, se intampla sa se intepe cu acul in deget
si trei picaturi de sange cazura in zapada. Rosul sangelui
arata asa de frumos pe albul zapezii, ca imparateasa ramase
incantata si gandi in sinea ei: "Ce n-as da sa am un copil
alb ca zapada, rosu ca sangele meu si cu parul negru ca
abanosul !"
Trecu timpul, dar nu prea multisor, si imparateasa
nascu o fetita alba ca zapada, rosie ca sangele si cu parul
negru ca abanosul. Si-i dadura numele de Alba-ca-Zapada...
Dupa ce o aduse pe lume, imparateasa muri.
Cum trecu anul, imparatul isi lua alta sotie. Femeia
asta era cadra de frumoasa, dar nespus de trufasa si mandra,
sin-ar fi ingaduit nici in ruptul capului s-o intreaca alta
in frumuseste. Avea o oglinda fermecata si ori de cate ori
se privea intr-insa, nu uita sa o intrebe:

- Oglinjoara din perete, oglinjoara,
Cine e cea mai frumoasa din tara ?

Si oglinda ii raspundea:

- Maria ta esti cea mai frumoasa din intreaga tara
!

Imparateasa zambea fericita, fiindca stia ca oglinda
graieste numai adevarul.
Vezi insa ca Alba-ca-Zapada crestea si se facea pe zi
ce trecea tot mai frumoasa; si cand implini sapte ani, era o
minunatie de fata: frumoasa ca lumina zilei. Si frumusetea
imparatesei incepu a pali inaintea ei.
Si intr-o buna zi, cand imparateasa intreba oglinda:

- Oglinjoara din perete, oglinjoara,
Cine e cea mai frumoasa din tara ?

Oglinda ii raspunse:

- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar Alba-ca-Zapada e mult, mult mai frumoasa !

La auzul acestor vorbe, imparateasa se inspaimanta
grozav si, de pizma si ciuda, odata se ingalbeni si se-
nverzi, de ziceai ca-i moartea. Din clipa aceea, de cate ori
o zarea pe Alba-ca-Zapada simtea ca-i plezneste fierea de
ciuda; si azi asa, maine asa, pana ce incepu sa o ureasca de
moarte. Pizma si ciuda cresteau in inima ei ca buruiana cea
rea si se cuibarisera atat de adanc, ca imparateasa nu-si
mai gasea pacea nici ziua, nici noaptea. In cele din urma,
chema un vanator si-i porunci:
- Ia fata asta si du-o in adancul padurii, ca nu rabd
sa o mai vad in fata ochilor ! Omoar-o, si drept marturie ca
mi-ai implinit porunca, sa-mi aduci plamanii si inima
netrebnicii !
Vanatorul nu iesea din vorbele imparatesei si se afunda
cu Alba-ca-Zapada in padure; dar cand scoase jungherul de la
brau si se pregatea sa-i strapunga inima nevinovata, sarmana
copila incepu sa planga in hohote si sa se roage:
- Vanatorule draga, cruta-mi viata si-ti fagaduiesc c-o
sa-mi pierd urma in salbaticia asta de codru si nu am sa ma
mai intoprc niciodata acasa!
Si pentru ca Alba-ca-Zapada era atat de frumoasa,
vanatorului i se facu mila de ea si-i spuse:
- Daca-i asa, fugi de te ascunde, fetita draga, unde nu
calca picior de om ! Iar in sinea lui gandea: "Biata de
tine, pana la urma tot au sa te sfasie fiarele salbatice
!..."
Totusi, parca i se luase o piatra de pe inima ca nu
trebuiese sa-si manjeasca mainile cu sange nevinovat. Si cum
tocmai atunci trecea in fuga pe acolo un pui de mistret, il
injunghi si, scotandu-i plamanii si ficatii, le duse
imparatesei drept marturie ca i-a implinit in totul dorinta.
Imparateasa ii porunci bucatarului sa le gateasca de
indata, cu sare si cu tot felul de mirodenii, si atat de
neagra era la suflet ca nu se dadu in laturi sa le manance,
incredintata fiind ca mananca plamanii si ficatii fetitei.
Biata copila ramasese singura-singurica in padurea cea
nesfarsita, si era atat de infricosata, ca privea la
multimea frunzelor de pe copaci, ca si cand de acolo ar fi
putut sa se iveasca vreo primejdie - si nu stia in ce chip
si-ar putea gasi scaparea... Intr-un sfarsit, incepu sa
alerge, si gonea intr-una peste bolovani colturosi si
printre maracini, iar fiarele salbatice, treceu in goana pe
dinaintea ei, dar nu-i faceau nici un rau. Alerga ea asa,
cat o mai tinura picioarele, si-n geana amurgului dadu cu
ochii de o casuta si intra inauntru sa se odihneasca.
In casuta, toate lucrurile erau mititele, dar atat de
gingase si sclipind de curatenie, ca ti-era mai mare dragul
sa le privesti. Pe o masuta acoperita cu o fata de masa alba
erau randuite sapte talere mici, si langa fiecare taler se
afla cate o lingurita, o furculita, un cutitas si-o cupa cat
un degetar.
Iar de-a lungul unui perete se insirau sapte patuceane
asternute cu cearsafuri albe ca neaua.
Cum era tare flamanda si insetata, Alba-ca-Zapada
ciuguli cate un pic din fiecare taler, ciupi dintr-o
faramita de paine si sorbi din fiecare cupa cate o
inghititura de vin, fiindca nu voia sa ia toata mancarea
numai de la unul singur. Si fiindca se simtea grozav de
obosita, dadu sa se culce intr-un patut, dar nici unul nu i
se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt, si abia
ultimul patut se nimeri sa fie pe masura ei. Fata se culca
in el si adormi.
Cand se intuneca de-a binelea, sosira si stapanii
casutei. Erau cei sapte pitici, care sfredeleau muntii,
scormonind in maruntaiele lor pentru a scoate la lumina tot
soiul de metale. Ei aprinsera cele sapte lumanarele si, de
indata ce se facu lumina in casuta, isi dadura seama ca
cineva strain cotrobaise peste tot, fiindca lucrurile nu se
mai aflau la locul lor, asa cum le lasasera la plecare. Si
atunci primul pitic zise:
- Cine a stat pe scaunelul meu ?
Al doilea urma:
- Cine a mancat din talerul meu ?
Al treilea:
- Cine a muscat din painisoara mea ?
Al patrulea:
- Cine a luat din legumele mele ?
Al cincelea:
- Cine a umblat cu furculita mea ?
Al saselea:
- Cine a taiat cu cutitul meu ?
Al saptelea intreba si el:
- Cine a baut din cupa mea ?
Primul pitic cata in jur mai cu luare-aminte, si pe
data vazu o mica adancitura in patucul lui.
- Cine s-a culcat in patutul meu ?! se manuna el.
Ceilalti alergara intr-o goana la patuceanurile lor si
incepura sa strige, care mai de care:
- Si-n patutul meu a stat cineva !
Dar cand cel de-al saptelea se apropie de patucul sau,
dete cu ochii de Alba-ca-Zapada care dormea in el adancita
in somn. Ii chema pe ceilalti, si cu totii venira in graba,
scotand strigate de uimire.
Apoi indreptara catre Alba-ca-Zapada lumina celor sapte
lumanarele si ramasera s-o priveasca.
- Doamne, Dumnezeule - apucara ei sa strige - tare
frumoasa mai e copila asta !
Si atat de bucurosi erau, ca nu se indurara sa o
trezeasca, ci o lasara sa doarma mai departe in patut. Iar
cel dea-al saptelea pitic dormi cate un ceas in patul
fiecaruia, si asa trecu noaptea.
Cand se lumina de ziua, Alba-ca-Zapada deschise
incetinel ochii si, vazindu-i pe cei sapte pitici se sperie
rau. Dar ei se aratara prietenosi si incepura sa o intrebe
cu blandete:
- Cum te cheama, fetito ?
- Alba-ca-Zapada - raspunse ea.
- Si cum se face ca ai ajuns in casuta noastra ? o mai
intrebara ei. Atunci, Alba-ca-Zapada le povesti de-a fir-a-
par totul: cum maica-sa vitrega a pus s-o omoare, dar
vanatorul se indurase de ea si-i lasase viata, si cum gonise
toata ziulica prin padure, pana ce daduse peste casuta lor.
Dupa ce o ascultara fara sa scape vreun cuvintel din
istorisirea ei, piticii ii zisera:
- Daca te invoiesti sa vezi de gospodaria noastra, sa
gatesti si sa faci patucurile, sa cosi, sa speli, sa
impletesti si sa tii totul in buna randuiala si curatenie,
apoi poti ramane la noi si n-o sa duci lipsa de nimic.
- Da, primesc cu draga inima ! raspunse Alba-ca-Zapada,
si de atunci ramase la ei.
Ea ingrijea acum de toate treburile casei, si-n fiecare
dimineata, piticii plecau in munti sa scoata aur si tot
soiul de alte metale, si cand se intorceau seara acasa,
gaseau mancarea gata, aburind pe cuptor. Peste zi, fata
ramanea singura singurica si, din aceasta pricina, piticii
cei buni avusesera mereu grija s-o povatuiasca:
- Pazeste-te de mastera, ca n-o sa-i fie greu de fel sa
afle ca esti la noi ! Si cine stie ce pune iar la cale ! Nu
cumva sa lasi pe cineva sa intre in casa !
Iar imparateasa, fiind incredintata ca mancase plamanii
si ficatii fiicei ei vitrege, se credea iarasi cea mai
frumoasa de pe lume. Si intr-o zi, apropiindu-se de oglinda,
o intreba:

- Oglinjoara din perete, oglinjoara,
Cine e cea mai frumoasa din tara ?

Atunci oglinda ii raspunse:

- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar acolo, ascunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,
Si-i mult, mult mai frumoasa ! ....

Imparateasa se sperie din cale-afara, fiindca stia prea
bine ca oglinda nu o minte. Si-si dadu pe data seama ca
vanatorul o inselase si ca Alba-ca-Zapada era inca in viata.
Incepu atunci sa se framante si sa chibzuiasca in ce
chip ar putea sa o piarda din nou, caci atata timp cat nu
era cea mai frumoasa din toata imparatia, pizma ii chinuia
sufletul fara ragaz si n-avea clipa de liniste. In cele din
urma, nascociceva: isi vopsi fata si se imbraca intocmai ca
o batrana negutatoare, ca nimeni nu ar mai fi putut sa o
recunoasca. Schimbata astfel la infatisare, o porni catre
cei sapte munti si, intr-un sfarsit, se pomeni in fata
cascioarei celor sapte pitici. Batu la usa si striga din
toata puterea:
- De vanzare marfa frumoasa, de vanzare !
Alba-ca-Zapada isi arunca o privire pe geam si intreba:
-Buna ziua, tusica draga, da' ce ai matale de vanzare ?
- Marfa buna si frumoasa ! se grabi sa-i raspunda
negutatoreasa. Cingatori de toate culorile.
Si vicleana scoase una, impletita din matase pestrita.
"Se vede cat de colo ca-i o femeie de treaba - gandi
fata - asa ca n-am de ce sa nu o las inauntru ! Ca doar n-o
fi foc ! ...
Trase zvorul si o pofti sa intre si-i cumpara
cingatoarea cea frumoasa.
- Vai ce pocit ti-ai pus-o, fetito ! Ia apropie-te, sa
te gatesc eu cu ea, asa cum se cuvine ! o imbie cu blandete
femeia. Alba-ca-Zapada, n-avea de unde sa banuiasca c-ar
paste-o vreo primejdie si o lasa sa-i puna cingatoarea, Dar
babusca, o incinse repede cu ea si-o stranse atat de tare,
ca fetei i se taie rasuflarea si cazu jos ca moarta.
- Ei, de-acum n-o sa mai fii tu cea mai frumoasa !
hohoti imparateasa si o sterse repede pe usa.
Nu mai trecu mult si, spre seara, venira acasa si cei
sapte pitici. Si cum se mai speriara, bietii de ei, cand o
gasira pe iubita lor Alba-ca-Zapada zacand la pamant, fara
simtire, de parca ar fi fost moarta. ! O ridicara de jos si,
vazand cat de strans ii era mijlocul, taiara in doua
cingatoarea. Fata prinse a rasufla iar, si incetul cu
icetul, isi reveni in simtiri. Le povesti ea piticilor toate
cele ce s-au intamplat, si acestia ii atrasera din nou
luarea-aminte:
- Negutatoarea ceea nu era alta decat haina de
imparateasa. Fereste-te, barem, de-acu'incolo, fata draga,
si nu mai lasa pe nimeni sa intrecand nu suntem noi acasa !
Si tare multa dreptate aveau, ca femeia cea neagra la
inima nici nu astepta sa treaca bine pragul palatului si se
si duse glont la oglinda si-o intreba:

- Oglinjoara din perete, oglinjoara,
Cine e cea mai frumoasa din tara ?

Iar oglinda pe data ii raspunse:

- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar acolo, ascunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,
Si-i mult, mult mai frumoasa ! ....

Imparateasa ramase ca stana de piatra cand auzi asta si
simti ca-i navaleste tot sangele-n cap, ca un vartej, da
cata spaima si manie clocotea in ea. Va sa zica, tot nu
scapase de Alba-ca-Zapada, tot vie era netrebnica asta !...
"Ei bine, da data asta m-oi stradui sa nascocesc ceva fara
de gres, ca sa-ti vin de-a binelea de hac !" Si cum la
farmece si vraji n-o intrecea nimeni, haina de imparateasa
mesteri un pieptene otravit. Dupa aceea isi schimba hainele
si lua infatisarea unei batrane garbovite de ani. Si iarasi
o porni peste cei sapte munti, la cei sapte pitici carunti.
Ajungand ea la casuta lor, ciocani in usa si striga:
- Marfa buna de vanzare, marfa buna !
Alba-ca-Zapada cata afara pe geam si spuse:
- Vezi-ti de drum, femeie, ca n-am voie sa las pe
nimeni inauntru !
-Da'de privit, cred ca ai voie sa privesti, nu-i asa
?...
Si scotand pieptenele cel otravit, il tot plimba pe sub
ochii fatei. Atat de mult ii placu pieptenul, ca Alba-ca-
Zapada se lasa amagita si deschise usa. Dupa ce se invoira
la pret, batrana o momi cu cele mai dulci vorbe:
- Ia vino incoa' la baba, sa te pieptene, ca sa fii si
tu o data pieptanata ca lumea !...
Biata Alba-ca-Zapada nu se gandi la nimic rau si se
lasa pieptanata. Dar de-abia ii trecu babusca pieptenele
prin par, ca otrava si incepu sa lucreze prin toate
madularele, aratandu-si puterea ucigatoare, si biata copila,
cazu jos, fara viata.
- Acu' s-a sfarsit cu tine, frumoasa frumoaselor !...
ranji la ea femeia cea haina, si-n timp ce se grabea sa se
indeparteze de acele locuri, sufletul ei negru clocotea de-o
bucurie draceasca.
Dar spre norocul fetei, inserarea cobora curand si cei
sapte pitici sosira acasa. De indata ce o vazura pe Alba-ca-
Zapada zacand fara viata, banuira ca mastera trebuie sa fi
pus iar ceva la cale si, cercetand copila cu grija, dadura
peste pieptenele cel otravit. Cum i-l smulsera din par, Alba-
ca-Zapada isi veni in fire, ca si cand ar fi dormit doar
nitelus, si prinse a le povesti cele intamplate. Dimineata,
piticii o sfatuira din nou sa fie cu ochii in patru si sa nu
deschida usa nimanui, fie ce-o fi, si apoi se dusera la
treburile lor.
In ast timp, imparateasa ajunse la palatul ei si,
asezandu-se in fata oglinzii, se grabi s-o intrebe:


- Oglinjoara din perete, oglinjoara,
Cine e cea mai frumoasa din tara ?

Si oglinda ii raspunse ca si altadata:

- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar acolo, ascunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,
Si-i mult, mult mai frumoasa ! ....

Auzind-i spusele, imparateasa incepu sa tremure toata
si sa clocoteasca de manie. "Netrebnica asta trebuie sa
moara, chiar de-ar fi sa platesc moartea ei cu pretul vietii
mele !"
Se strecura apoi intr-o odaita dosnica, in care nu
calca picior de om, si amsteca de ici, amesteca de colo,
pana ce plamadi un mar otravit. La infatisare, marul era
nespus de frumos: alb ca spuma, pe o parte si rumen pa alta,
ca oricine l-ar fi vazut, i se trezea numaidecat pofta sa-l
manance. Dar cine ar fi apucat sa muste numai o data din el,
zile multe nu ar mai avea si cadea mort pe loc. Dupa ce
sfarsi de mestesugit marul, imparateasa isi boi fata si se
imbraca in straie de taranca. Si schimbata astfel, trecu
peste cei sapte munti, grabindu-se sa ajunga la cascioara
celor sapte pitici. Aici batu la usa, dar Alba-ca-Zapada
scoase capul pe fereastra si spuse:
- Nu pot lasa pe nimeni sa intre, ca nu-mi dau voie
piticii !
- Alta paguba sa n-am ! raspunse taranca. Slava
Domnului, gasesc eu musterii pentru merele mele ! Da' pana
una-alta, hai de ia si tu unul, ca nu-i pe bani !...
- Nici nu ma gandesc sa-l iau - raspunse Alba-ca-Zapada
- n-am voie sa primesc nimic.
- Ce, te temi sa nu mori cumva otravita ?... strecura
ea, cu viclenie, intrebarea. Fii pe pace copilito !... Iaca,
tai marul in doua: bucata asta rumena mananc-o tu, iar pe
cealalta oi manca-o eu.
Dar vezi ca marul era cu mestesug facut, ca numai
partea cea rumena era otravita.
Alba-ca-Zapada ravnea de nu mai putea sa guste o data
din mar, si, cand o vazu pe taranca muscand din el, nu mai
putu rabda si, intinzand mana pe fereastra, lua jumatatea
cea inveninata. Dar nu apuca sa inghita decat o imbucatura,
ca si cazu jos, fara suflare. Imparateasa ii arunca priviri
ca de fiara si, beata de bucurie, striga printre hohote de
ras:
- Alba-ca-Zapada, rosie ca sangele si neagra ca
abanosul, de-acu', piticii n-or mai putea sa te invie !...
Pleca de acolo cat putu de repede si cand ajunse la
palat, intreba iar oglinda:

- Oglinjoara din perete, oglinjoara,
Cine e cea mai frumoasa din tara ?

Si deodata auzi vorbele dupa care tanjise atat:

- Maria ta este cea mai frumoasa din intreaga tara !

Abia acum isi gasi linistea inima ei cea pizmasa, pe
cat poate fi linistita o inima pizmasa...
In faptul serii, cand piticii se intoarsera acasa, o
gasira pe Alba-ca-Zapada zacand pe jos, fara pic de suflare.
Era moarta ca toti mortii. O ridicara, cautand sa vada daca
nu gasesc vreun lucru inveninat, ii desfacura cingatoarea, o
pieptanara, o spalara cu apa si cu vin, dar totul fu
zadarnic. Copila cea draga era moarta ca toti mortii si
moarta ramase ! ...
Atunci, o asezara pe o nasalie si, strangandu-se toti
sapte in jurul ei, plansera amar si-o jelira trei zile
incheiate. Vrura dupa aceea s-o ingroape, dar fata arata
atat de frumoasa, de parca s-ar fi aflat doar in somn, si-n
obraji avea aceiasi bujori rosii dintotdeauna, asa ca
piticii nu se indurara sa o coboare in pamant.
- Nu, in adancul cel negru al pamantului nu o putem
cobora ! Ar fi mare pacat !... graira care mai de care si,
asternandu-se pe munca, ii facura un sicriu de clestar, ca
sa poata fi vazuta de oriunde te-ai uita la ea.
O culcara apoi inauntru si deasupra ii scrisera numele
cu slove de aur, precum si ca a fost fiica de imparat. Apoi
urcara sicriul pe un varf de munte, de-l asezara acolo, si
de fiecare data, ramanea cate unul de veghe. Vietatile
padurii incepura a veni si ele s-o jeleasca; mai intai se
arata o buha, apoi un corb, si-n urma acestora o hulubita.
Si asa ramase Alba-ca-Zapada multa, multa vreme in sicriul
ei de clestar si nimic nu-i stirbea din negraita frumusete.
Parea ca-i vie si doarme, ca era tot asa de alba ca zapada,
de rosie ca sangele si cuparul negru ca abanosul.
Si s-a intamplat ca un fecior de crai sa se rataceasca
in padurea aceeasi, dand peste casuta piticilor, sa le ceara
gazduire peste noapte.
A doua zi, cand o porni la drum, vazu sicriul din
crestetul muntelui si pe frumoasa Alba-ca-Zapada, si citi cu
nesat ce scria deasupra, cu slove de aur. Si cum privea ca
vrajit si nu se putea desprinde de locul acela, incepu a-i
ruga pe pitici:
- Dati-mi mie sicriul si-o sa va dau in schimb tot ce
vi-o pofti inima !
Dar piticii ii raspunsera:
- Nu ti-l dam nici pentru tot aurul din lume.
Daca vazu asa, feciorul de imparat ii ruga si cu mai
multa staruinta si ardoare:
- Atunci indurati-va si mi-l daruiti, ca de cand i-am
zarit chipul, nu mai pot trai fara ca s-o vad pe Alba-ca-
Zapada.Si v-asigur c-o voi cinsti mereu si-o voi pazi ca pe
faptura care mi-e mie cea mai scumpa pe lume !
Auzindu-l cu cat foc vorbea, inimosii pitici se
indurara de el si-i daruira sicriul. Feciorul de imparat isi
chema slugile si le porunci sa ia sicriul pe umeri si sa-l
urmeze. Si cum mergeau ei asa, se intampla ca unul dintre
slujitori sa se poticneasca de-o buturuga si, din pricina
zdruncinaturii, bucatica de mar pe care o inghitise Alba-ca-
Zapada ii sari afara din gatlej. O clipita, doar atat sa fi
trecut, si domnita deschise ochii, ridica usurel capacul
sicriului si se scula in capul oaselor. Si era din nou vie,
de parca s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
- Vai, Doamne, unde ma aflu ? striga ea nedumerita.
Cu ochii razand de bucurie, feciorul de imparat se
apropie de dansa si-i spuse:
- Cu mine esti, cu mine !...
Si-i povesti toate cate s-au intamplat. Iar la sfarsit,
adause:
- Imi esti mai draga decat orice pe lumea asta, si de
te-ai invoi sa ma insotesti la curtea tatalui meu, bine-ar
fi, ca ard de dorinta sa-mi fii sotie.
Alba-ca-Zapada ce era sa mai spuna, ca si ei ii cazuse
drag...
Porni impreuna cu el si facura o nunta de se duse
vestea, cu mare alai si voiosie.
La nunta o poftira si pe masterea cea haina, ca de, tot
o socoteau un fel de ruda... Dupa ce s-a gatit ea cu
vesmintele cele mai de pret, s-a apropiat de oglinda si a
intrebat-o:

- Oglinjoara din perete, oglinjoara,
Cine e cea mai frumoasa din tara ?

Si oglinda pe data i-a raspuns:

- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar tanara domnita e mult, mult mai frumoasa !...

Atunci dracoaica de femeie incepu sa blesteme de ciuda
si sa urle ca scoasa din minti, si deodata simti ca i se
face frica, dar o frica atat de ingrozitoare, ca nu stia ce
sa mai faca si-ncotro s-o apuce. La inceput se codi sa
mearga la nunta, dar cum nu-si gasea o clipa de liniste,
gandi ca trebuie neaparat s-o vada pe tanara imparateasa.
Si de cum pasi in sala tronului, dadu cu ochii de Alba-
ca-Zapada si, recunoscand-o, inlemni de spaima si ramase
teapana ca o momaie.
Spaima puse stapanire pe toata faptura ei; din pricina
asta, imparateasa se uratea vazand cu ochii. Si atat de
pocita se facu, ca nici ea singura nu mai cuteza sa se
priveasca in oglinda.
Isi lua lumea in cap si o tinu tot intr-o goana, pana
se pierdu in adancul padurii salbatice, ca sa-si ascunda
acolo uratenia. Si de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-
o vada si nimeni nu mai stiu ceva despre soarta ei.

Iar Alba-ca-Zapada trai in bucurie si fericire,
impreuna cu tanarul imparat, si daca n-or fi murit, cu
siguranta ca mai traiesc si-n zilele noastre...

Sfarsit
.

Batranica si Spiridusul
poveste irlandeza




Intr-o buna zi o batranica se plimba pe afara cand a auzit un zgomot usor.

Poc, poc, poc! Poc, poc, poc!

"Ma-ntreb ce poate fi," a zis batranica.

S-a furisat in spatele unui copac si de acolo, spre marea ei surpriza, a vazut un spiridus imbracat in haine verzi. Acesta lovea cu un ciocan micut, facand pantofi pentru alti spiridusi si zane mititele.

Batranica l-a apucat pe spiridus de gulerul hainei. "Te-am prins, Domnule Spiridus!" a strigat ea.

"Intr-adevar m-ai prins," a spus calm spiridusul. "Dar iti multumesc daca imi dai drumul sa ma pot intoarce la treaba mea."

"Ooo, nu," a spus batranica. "Nu inainte sa-mi spui unde-ti este oala cu aur. Toata lumea stie ca atunci cand prinzi un spiridus el trebuie sa-ti arate unde-i este ingropata oala cu aur."

Spiridusul a ras. "Deci, vrei oala mea cu aur, nu-i asa? Foarte bine. Urmeaza-ma atunci si-ti voi arata unde se afla ingropata."

Spiridusul a pornit-o inainte urmat de batranica care se tinea strans de haina lui.

Intr-un final au ajuns intr-un camp unde cresteau sute de tufisuri. Spiridusul a aratat spre unul dintre ele si a spus, "Sapa sub acest tufis si vei gasi tot aurul pe care ti-l doresti."

Batrinica s-a uitat la pamintul tare. "Trebuie sa ma-ntorc acasa si sa iau o lopata," a spus ea. "Dar mai intai am sa leg de tufis esarfa mea ce rosie. Asa voi stii unde sa sap cand ma-ntorc cu lopata."

"Buna idee," a spus spiridusul cu o sclipre in ochi. "Sa te bucuri de aurul ce-l gasesti!" Si facand semn cu mana, spiridusul a disparut.

Batranica a alergat spre casa si a luat o lopata. Pe drumul inapoi s-a gandit cum sa cheltuiasca aurul ce-l va gasi.

Dar cand a ajuns din nou in camp, ochii i s-au marit de surpriza. In locul unei singure esarfe rosii, a vazut sute la fel. Fiecare tufis avea o esarfa rosie legata de el!

"Ooo, nu!" a strigat batranica. "Spiridusul acela m-a pacalit! Nu pot sapa sub toate aceste tufisuri. Acum trebuie sa ma-ntorc acasa fara oala mea cu aur."

Si asta a facut.

Broasca testoasa cea fermecata
de Petre Ispirescu




A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un imparat, si el avea trei feciori. Cand le-a venit si lor vremea de insuratoare, le-a zis imparatul:
- Dragii mei copii, v-ati facut mari; mergeti de va cautati ursitele, ca sa intrati si voi in randul oamenilor.
- Vorbele tale, tata, sunt pentru noi ca o icoana la care ne inchinam, raspunsera copiii si, dupa ce ii sarutara mana, se gatira, care mai de care, sa plece mai curand.
Fiul cel mare se imbraca cu hainele ce le avea el mai bune, lua oaste cu dansul si banet de ajuns.
Mergand spre rasarit, ajunse la curtea unui imparat care avea o fata, singura la parinti. O peti de la tatal ei, imparatul, si invoiala se si facu.
Asemenea si cel mijlociu, dupa ce se dichisi si el cum stiu mai bine, pleca si el inspre apus. Ajunse si el la curtea unui alt imparat, carele asemenea avea o fata. Facura vorba, si iute, iute, se logodi si el cu dansa.
Pe fiul cel mai mic, insa, nu-l tragea inima a pleca in petit. Dara n-avu ce-si face capului, caci tata-sau il trimitea intruna sa caute a se capatui si el. Lua si dansul niste haine, numai sa nu zica nescine ca nu s-a gatit, si de cheltuiala ce pe apa nu curge, si pleca si el, stii, cam in dorul lelii.
Dara unde sa se duca? Nici el, iaca, nu stia. Misca si el picioarele a lene, unul dupa altul inaintea lui, numai sa zica ca umbla, apuca pe o carare ce intalni in cale, si merse pe ea, fara sa-si dea seama unde se duce. Cand, ce sa vezi d-ta? Poteca pe care apucase, il scoase drept la un elesteu mare. In cale vazu o nuia lunga de alun pe care o lua, asa de florile marului, fara sa stie ce are sa faca cu dansa.
Ajungand pe marginea elesteului, se aseza si el acolo jos, si, privind cu nedomirire, ia asa numai ca sa zica si el ca face ceva, balacea cu nuiaua prin apa, si facea haz cum sare stropii de apa, cand o lovea. Apoi incepu a cugeta. El vedea ca fiecare strop de apa, cand pica inapoi la matca, se face cate un armean (cerc) impregiurul lui, si de ce merge se mareste, pana ce intra iarasi in sanul matcei de unde a iesit, fara mai pe urma sa se cunoasca nici locul unde a picat stropul, nici intinderea armeanului din giurul lui, ci totul ramanea ca mai-nainte, adica fata apei lucie ca o oglinda.
El era dus cu gandurile. Se uita si nu mai vedea, tot da cu nuiaua in apa, si nu stia ce facea. Nu mai simtea daca este, ori nu mai este. Cand, iata ca o broasca testoasa iesise pe luciul apei, si se uita gales la dansul. Unde lovea el cu nuiaua, si unde se deschidea talazurile care inconjura varful nuielei, acolo, tast! si dansa, si ochii de la dansul nu si-i mai lua.
Se uita la dansul parca sa-l soarba cu privirea. Dara el nu vedea, nu auzea. Atata era de dus cu mintile.
In cele din urma, cum, cum, baga de seama ca o broasca testoasa se tine dupa varful nuielei lui. Se uita si el la dansa, si parca ii zicea inima ceva, dara nu pricepu nimic.
Cand se trezi bine din cugetarile lui, vazu ca soarele da in asfintit. Se scula binisor, fara sa-i pese de ceva, si se duse acasa.
A doua zi iarasi asa facu, fara sa-i plesneasca prin cap ceva, si fara sa-si mai aduca aminte ca plecase in petit.
A treia zi, cum se scula, pleca iarasi la marginea elesteului. Pasamite il tragea ata la ursita lui.
Si cum sta el acolo si se juca cu nuiaua in apa, iara broasca testoasa ii tot sarea pe dinainte si se uita la dansul cu dor, isi aduse aminte, la urma urmelor, ca el era plecat in petit, si ca fratii lui erau a se intoarce a doua zi cu logodnicele lor.
Tocmai cand voi sa se scoale si sa plece spre a merge sa-si incerce si el norocul, iata ca broasca mai tasni o data, iar el isi arunca ochii la dansa mai cu bagare de seama. Se uita drept in ochii broastei, si simti un nu stiu ce, colea la inimioara, pare ca il sagetase ceva. Sezu iarasi jos. Ar fi voit sa plece, dara parca il pironise cineva locului. Mai voi el sa faca ceva cumva, asa ca sa se departeze, dara in desert. Picioarele nu se mai miscara, ca si cand ar fi fost butucite.
Se mira de asta lancezeala. Si, mai aruncandu-si cautatura la broasca, vazu ochii ei, pare ca stralucea de un foc ce simtea ca il atinge. Atunci isi lua inima in dinti si striga:
- Asta sa fie logodnica mea.
- Iti foarte multumesc, dragul meu iubit, ii raspunse atunci broasca. Cuvantul tau a sfaramat toate farmecele ce ma tineau inlantuita. Tu esti ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma pana voi avea viata in mine.
Se sperie oarecum, fiul de imparat, cand auzi pe broasca vorbind.
Ar fi rupt-o d-a fuga, dara graiul ei era dulce si viersul cu lipici ce avea il facu sa-i ramaie talpile lipite de locul unde sta.
Broasca se dete de trei ori peste cap si se facu o zana gingase, si plapanda, si frumoasa; cum nu se mai afla sub soare. Ii venea flacaului, de drag, sa o soarba intr-o lingura de apa. Dara se opri, si nu facu nici o miscare, ca sa nu supere ori sa indaratniceasca pe zana a veni dupa el, caci simti ca, de aci inainte, fara dansa nu va putea trai.
Se pusera la vorba, si nici ei nu stiau ce vorbesc. Aci incepeau una, aci lasau alta, pana ce se pomenira ca amurgise. Si fiindca a doua zi era sa vie fratii cu logodnicele lor, spuse zanei ca se duce sa instiinteze si el pe tatane-sau ca a sa-si aduca si el logodnica.
Broasca intra iarasi in elesteu, iara dansul pleca la curtea imparateasca. Mergea el, dara parca-l tot oprea cineva in cale. I se parea ca-l trage cineva de la spate de haine. El se tot intorcea de se uita inapoi. Nu vedea nimic, insa el isi tot intorcea capul si se uita. Noroc ca i se scurtase calea si ajunse acasa, caci, de tinea drumul mai lung, te mira de nu ramanea cu gatul stramb, de atata uitat inapoi.
Daca ajunse si gasi pe toti ai lor adunati la tatal sau, incepu sa le povesteasca siretenia celor ce i se intamplase. Cand ajunse sa le spuie ca a zis broastei: "Tu sa fii logodnica mea", toti se umflara de ras deodata si incepu a-l cam lua peste picior cu vorbe in doi peri si cu glume nesarate. Vru el sa le spuie cine a fost broasca, dara nui detera ragaz, caci ii luau vorba din gura, si-l cam dedeau in tarbaceala cu graiuri care mai de care pacalitoare.
Daca vazu, tacu din gura si inghiti rusinea ce-i facura fratii inaintea tatalui sau. Se gandi el: "Acum o mie de vorbe un ban nu face. Lasa, isi zise el, sa vedem ca cine rade mai la urma, rade mai cu folos".
A doua zi fiecare flacau zbura la logodnica sa. Iara imparatul puse de impodobi palatul si cetatea cat se putu mai frumos, ca sa-si primeasca nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca in zi de sarbatoare, ostasii se gatira ca de alai, pana si copiii se veseleau de veselia imparatului.
Venira unul dupa altul feciorii cei mai mari ai imparatului cu logodnicele lor. Ce e drept, si ele erau frumoase, hainele pare ca le erau turnate pe dansele. Fiecare isi adusese zestre insemnata: robi, cai, carute ferecate; si le priimise imparatul cum se cuvine imparatilor si fiilor de imparati.
Ei, daca se adunara la un loc, adusera vorba iarasi despre broasca fratelui lor celui mai mic, si incepura impreuna cu logodnicele lor a grai despre dansul cam in dodii.
Ii tinura de rau tatal lor, caci de, orice s-ar zice, fiu ii era si al mic, si il durea la inima cand il luau in ras, dara toate fura in desert, caci, desi nu mai vorbea de rau aievea in fata imparatului, pe din dos, insa, isi bateau mendrele, cum voiau, isi dedeau coate de radeau, si chiar se vorbira, amandoi fratii cu logodnicele lor, sa faca pe fratele lor mai mic de ras si ocara, cand va veni cu broasca testoasa inaintea imparatului.
Fiul cel mic al imparatului daca se duse si el sa-si aduca logodnica, broasca cea testoasa iesi din elesteu la dansul, se dete de trei ori peste cap si se facu om ca toti oamenii. Vorbira ce vorbira, apoi fiul imparatului ii zise sa se gateasca sa mearga. Atunci ea ii raspunse:
- Dragul meu logodnic, trebuie sa stii ca si eu sunt fata de imparat, si inca fata de imparat mare, si avut, si puternic. Dara blestematele de farmece ne-a acoperit palaturile cu apa aceasta murdara, imparatia ne-a rapit-o dusmanii, si pe mine ma facut precum m-ai vazut.
Vorbele ei mieroase, viersul ei placut, de pare ca te ungea la inima, nu altceva, zapacise oarecum pe bietul fecior de imparat, dara, tiindu-si firea si nepierzandu-si cumpatul, el ii mai zise:
- Lasa astea acum. Odata daca te-am ales, tu esti a mea, floncaneasca lumea ce va vrea. Gateste-te, iti zic, si aidem, ca ne asteapta tatal, cu fratii si cu cumnatele mele.
- La noi este obiceiul, adaoga zana, ca inainte de a merge la cununie, sa ne imbaiem.
- Ne vom imbaia la palaturile tatalui meu, raspunse el.
- De ce sa mai facem p-acolo tevatura? Sa ne imbaiem aci.
Si facand un semn cu mana, apa elesteului se trase intr-o parte si intr-alta, si in locul lui se vazura niste palaturi, stralucitoare de podoabe, incat la soare te puteai uita, dara la dansele ba. Aurul cu care erau poleiti stalpii si ciubucele de pe langa streasina licarea de-ti lua ochii.
Zana lua de mana pe fiul imparatului si intra in palat. Vezi ca el ramasese cu ochii bleojditi, ca unul ce nici dansul, desi era fecior de imparat, nu mai vazuse asemenea scumpeturi.
Si fiind gata baile si apa incropita numai ca laptele cand il mulge de la oaie, intrara fiecare in cate o baie si se imbaiara.
Fiul imparatului nu cuteza sa calce pardoseala baii si pe velintele cele de mare pret ce erau asternute prin palat, de mila sa nu le strice frumusetea.
Baia era pardosita cu tot felul de marmura lustruita si adusa din mestesug asa, incat inchipuia fel de fel de flori, de pasari si cate nagode toate. Apa ciuruia din teve aurite si o lua cu nastrape si cu cause de aur. Stergarele erau de matase si in tesatura cu fir de cel mai bun si cu margaritare.
Dupa ce iesira din baie si se imbracara, trecura prin gradina, unde mirosul florilor ii imbata.
Zana porunci si trase la scara o caruta ferecata in aur, cu patru telegari de mancau foc. Caruta era impodobita cu pietre nestemate de sclipeau in fata soarelui ca cine stie ce lucru mare. Ei se urcara. Cum se puse el langa dansa, un luceafar se aseza pe fruntea ei, si asa stralucea de orbea pe cei ce se uitau asupra dansilor.
Amandoi erau imbracati cu niste haine scumpe si foarte frumoase. Caii pornira. Dara zburau de parca n-atingeau pamantul, iara nu ca mergeau. Intr-o clipa ajunsera la imparatul, tatal baiatului, carele il astepta si se ciudea de atata intarziere.
Cand ii vazura, toti intelesera ca aceasta era femeie de pe alte taramuri, si lauda pe fiul de imparat pentru o asa nimerita si neasteptata alegere. Fratii cei mai mari o malcira, vazand atata frumusete si atata bogatie. Mai mare stralucire si gingasie ca aceasta nu se mai vazuse sub soare si pe la dansii pana atunci. Incepura a-si da coate, a-si veni in cunostinta si a se cai de rasul ce facusera de fratele lor.
Imparatul nu mai putu de bucurie, cand vazu ca fiul sau cel mai mic ii aduce in casa minunea minunilor. Zana se purta cu mare bunacuviinta, si vorbi astfel incat robi toate inimile. Oaspetii nu-si mai luau ochii de la dansa si urechile lor nu mai ascultau alte vorbe, decat vorbele ei, ca mult erau cu lipici.
Fiii cei mari ai imparatului povatuira pe logodnicele lor ca sa faca si ele tot ce va vedea pe zana ca face, si la cununie si la masa.
Imparatul isi implini pofta inimei lui. El dorise, vezi, sa-si cunune toti copiii intro zi, si asa si facu.
Era vesel imparatul pentru aceasta, cat un lucru mare.
Dupa ce se cununara fiii imparatului cu logodnicele ce-si alesesera fiecare, se prinsera in hora si jucara, ca la nunta unui imparat. Ceilalti jucau, nu jucau, dara zana cand juca, parea ca n-atinge pamantul. Lumea privea si i se umplea inima de mandrie, caci fiul cel mic al imparatului lor adusese o asa zana sa o domneasca. Oamenii se luau la prinsoare ca nici in cer nu se gasea o mai mare frumusete ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor lor.
Intre acestea veni seara, si se puse o masa d-alea imparatestile. imprejurul mesei imparatesti, o multime de alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime si pentru prostime. Se pusera la masa.
Nurorile cele mari ale imparatului tineau ochii tinta la zana sa vaza ce face ea ca sa faca si ele, dupa povata sotilor lor.
Zana, din fiecare fel de bucate ce se aducea la masa, lua cate nitele si baga in san. Asemenea facura si cumnatele ei. Mancara si se veselira cat le ceru inima.
Cand se sculara de la masa, zana se duse la imparatul socru, ii saruta mana, ii multumi, si, scotand din san, de unde bagase bucatele, un manunchi de flori bine-mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiasca.
Odata se umplu locul de un miros asa de frumos si strein, cum nu mai mirosise oamenii locului aceluia. Atunci toti intr-o glasuire strigara: "Sa ne traiasca doamna si imparateasa noastra", iara ea, fara a se mandri, se trase din naintea imparatului cu totul smerita si se aseza langa sotiorul ei.
In calea ei, incepu a curge de printre incretiturile hainei sale margaritare, de umplu locul; iara mesenii, cu buni, cu prosti, se plecara si le adunara.
Ducandu-se si nurorile cele mai mari ale imparatului sa-i multumeasca, ii sarutara si ele mana. Cand voira insa a scoate si ele din san ce pusesera in timpul mesei, bagara de seama ca hainele lor sunt murdare si terfelite de bucate, incat nu mai semana a haine puse pe om, ci a alte dihanii, si se facu un ras de mila lor in toata nunta, incat plecara umilite in camarile lor ca sa se schimbe, fiindca nu mai era chip a mai sta asa ingalate la nunta.
Atunci multimea, cu mic, cu mare, si imparatul impreuna cu dansa, strigara intr-un grai, ca acesti soti sa-i domneasca de aci inainte. Imparatul se cobori din scaun, si se urca fiul cel mic cu sotia sa.
Aceasta imparateasa cu rostul ei cel blajin, cu purtarea cea cumpatata, se facu de o iubira pana si cumnatele ei. Iara fiul imparatului, cu agerimea mintii lui, cu intelepciunea cea fireasca si cu povetele imparatesei, sotia lui, domni in pace, in liniste si in veselie toata viata lui.
Eram si eu p-acolo. Si fiindca am dobandit si eu un os de ros, mi-am pus in gand sa va povestesc, boieri d-voastra, lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciuna.

Calin Nebunul
de M. Eminescu



Pagina: 1/6


Era odat-un imparat s-avea trei fete si erau asa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dansele ba. Acu, cele doua erau cum erau, da cea mijlocie nici se mai povesteste frumusetea ei. Acu cati feciori de-mparati si de ghinarari au cerut-o, imparatul n-a vrut sa le-o deie. Acu-ntr-o seara au venit trei tineri si le-au cerut, da el n-a vrut sa le dea. Acu ei au iesit afara si unul dintr-insii a prins a fluiera cat s-a facut un nor mare si nu s-au mai vazut nici ei, nici fetele. Le-a rapit.

Acu-mparatul a scos veste-n tara ca cine-a gasi fetele le da de nevasta. Acu-n satu cela-a-mparatului era un om s-avea trei flacai. Doi erau cum erau, da unul era prost, sedea-n cenusa si-l chema Calin Nebunul. S-au zis acei doi frati: “Haidem si noi sa cautam fetele-mparatului”. Da’ Calin a zis: “Hai si eu cu voi“. S-acei doi au zis: “Hai“. Si-mparatul a zis ca care s-a porni dupa fete le da bani de cheltuiala si straie de primeneala. Acu ei au facut un arc s-au zis ca unde l-a zvarli, pana unde-a ajunge, acolo sa poposeasca.

A aruncat cel mare s-a mers vo doua zile s-a ajuns. A aruncat si cel mijlociu si tot asa degraba a ajuns. Da cand a aruncat Calin Nebunul, a mers trei luni de zile, zi si noapte, si de-abia a ajuns. Acu ei, mergand pe drum, au gatit si cremenea si amnaru. De-abia au avut cu ce atata oleaca de foc. S-au zis asa ei inde ei ca sa pazeasca focul unul din ei cat or dormi ceilalti doi, ca daca s-a stinge focul, ii taie capul celui ce-a pazit dintr-insii. Acu s-au culcat cei doi, si cel mare a ramas sa pazeasca. Pe la miezul noptii s-a auzit un vuiet grozav. Era un zmeu cu trei capete.

— Cum ai putut sa-mi calci mosiile de la tata-meu far’ de voia nimanui? Hai la lupta!

— Hai!

Si s-au luptat ei, s-au luptat, pan’ acu l-a omorat pe zmeu si a facut din capetele lui trei capiti de carne. Acu se trezesc cei doi.

— Uite, voi ati dormit, da’ eu uite ce lupt-am avut.

Acu a doua noapte cel mijlociu era sa stea de straja. Iar pe la miezul noptii se aude-un vuiet.

— Cum ai putut sa-mi calci mosiile lui tata-meu fara voia nimanui? Aista era cu patru capete.

— Hai la lupta!

— Hai!

Si l-a omorat si pe acesta s-a facut patru capiti de carne din capetele lui. Acu, cand s-au trezit ei, o-nceput sa-i deie de grija lui Calin Nebunul ca sa pazeasca bine focul. Acu el a treia noapte era sa fie. Acu iar pe la miezul noptii s-auzi un huiet mare. Un zmeu era — cu opt capete.

— Hi! zice Calin Nebubul, — ca si zmeul era nazdravan, si stia de dansul — hai la lupta!

— Hai!

Cat se lupta, se lupta cat de cat sa nu se deie zmeul. I-a taiat Calin Nebunul o ureche s-a picat o picatura de sange s-a stins focul. S-asa, pi-ntuneric, s-o nceput ei a lupta s-in sfarsit l-a omorat Calin Nebunul s-a facut opt capiti de carne. Acu ce sa faca el? Foc nu-i. S-a luat el si mergea asa suparat prin padure s-a ajuns la un copac nalt si s-a suit in varful lui s-a vazut in departare o zare de foc. Scoboara el si se porneste s-ajung-acolo si-ntalneste un om pe drum.

— Buna noapte!

— Multumesc d-tale!

— Da’ cine esti d-ta?

— Eu-s De-cu-sara.

Calin Nebunul l-apuca si-l leaga de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucata buna, si mai intalneste un om.
— Buna noapte.

— Multumesc d-tale.

— Da’ cine esti d-ta?

— Eu is Miezu-noptii.

Ia si pe-acela si-l leaga iar de-un copac. Mai merge el inainte si mai intalneste un om.

— Buna noapte.

— Multumesc d-tale.

— Da’ cine esti d-ta?

— Eu is Zori-de-ziua.

Il leaga si pe-acela. El i-a legat, ca lui i-era frica sa nu se faca ziua.

In sfarsit, ajunge el acolo. Acolo era o groapa mare s-un cazan c-o pereche de pirosteie mari, si-ntr-insul fierbea vo doua-trei vaci simprejurul pirosteilor se cocea o turta. Si imprejurul ei dormeau doisprezece zmei si doua zmeoaice, mamele lor.

Acu Calin Nebunul ia vo doi taciuni intr-un harb s-un carbune-n lulea si, plecand, iaca, i-a venit asa o mirozna de buna din demancat, si, luand o bucatica, a curs apa clocotita pe urechea unui zmeu si el a tipat strasnic, ca toti s-au trezit si l-au prins pe Calin Nebunul.

S-au vrut sa-l omoare si el a zis:

— Ma rog d-lor-voastre, lasati-ma, ca sunt om sarac!

Da’ ei au zis asa:

— Daca tu ne-i aduce pe fata-mparatului Rosu, noi te-om lasa.

Da’ el a zis:

— Da’ de ce n-o luati d-voastra, ca sunteti mai multi si mai tari?...

— Da’ noi suntem duhuri necurate, si-mparatul are un cocos s-un catel. Noi, cand ne-apropiem de palatul lui, cocosul canta si catelul bate, si noi trebuie sa fugim... Da’ tu-i putea mai bine, ca esti om pamantean.

Da’ Calin Nebunul, viclean:

— Haideti si d-voastra cu mine, ca-s eu om pamantean si catelul n-a bate, nici cocosul n-a canta.

Da’ Calin Nebunul se uita si vede-un voinic ca si dansul, legat cot la cot de-un copac, si cand a vazut ca s-a pornit Calin Nebunul, el s-a smucit strasnic, incat au ramas mainile la copac si el a fugit.

Si ei merg, merg pan ce-ajung la poarta-mparatului. Si era o poarta mare de fier, ca nu era-n stare sa treaca nime afara de Calin Nebunul. Si el s-a suit pe poarta s-a zis zmeilor:

— Hai sa va iau cate pe unul de chica sa va dau in ograda.

Si lua tot lua cate unul si cu palosul le taia capul, pan ce a taiat la toti. S-a intrat in ograda, da-mparatul, de grozav zid si poarta ce avea, usile erau toate deschise. Calin Nebunul s-a suit sus pe scari, si scarile erau de aur batute cu diamant, s-a intrat in casa unde dormea fata. Da’ era luna s-o mandreate afara, si luna batea in casa unde dormea fata. Da’ fata era asa de frumoasa de cat de nepovestit. Calin Nebunul a sarutat-o si i-a luat inelul de pe mana si s-a dus.

Cand a ajuns la zmeii cei taiati, le-a taiat varfurile limbilor la toti doisprezece si le-a pus in basma s-a trecut poarta si s-a pornit la drum. A mers pan ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaica s-a taiat-o, da una a scapat. A luat pe degetu ista mic turta si pe cellalt cazanu cu carne si-ntr-un harb oleaca de foc si s-a pornit la drum.

S-a ajuns la Zori-de-ziua si i-a dat o bucat’ de carne s-o bucat’ de turta, l-a dezlegat s-a zis:

— Hai, du-te!

Mai merge el, ajunge la Miezu-noptii si-i da s-aceluia o bucat’ de carne s-o bucat’ de turta si-i da drumul s-aceluia.

Cand a ajuns la De-cu-sara, era mai mult mort de cand era legat. Ii da s-aceluia o bucat’ de carne s-o bucat’ de turta si-i zice:

— Du-te, bre, ’n pace!

Cand a ajuns, n-a apucat a atata focul, si soarele acu era sus. Fratii lui atata dormise, c-acu-ntrase mai de-un stanjen in pamant. Cand s-au trezit, a zis:

— I, Calin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta!
Da’ Calin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dansul noaptea. Au pregatit ei iar sa se porneasca s-a zvarlit tot Calin Nebunul arcul s-au mers ei asa pan’ la Padurea de aur. Cand au ajuns acolo, le-a zis Calin Nebunul asa:

— Fratilor, voi nu-ti putea trece-n padurea asta. Faceti-va voi o coliba aici si stati si ma duc eu singur.

Asa, el s-a pornit. Cand a ajuns in mijlocul Padurii cei de aur, fata cea mare a imparatului facea de mancat zmeului ei.

— Buna vreme, fata de-mparat!

— Multumesc, d-tale, Calin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am vazut. Da’ fugi ca dac-a veni zmeul te ucide.

— Da cat mananca zmeul tau?

Fata zice:

— Patru cuptoare de paine, patru vaci fripte si patru antaluri de vin.

Zice:

— Ia sa vad eu, le-oi putea manca?

Se pune Calin Nebunul si mananca toate.

Iaca, vine si zmeul.

— Buna vreme, cane de zmeu!

— Multumesc, Calin Nebune!

— Am venit sa iau pe fata. Na, hai la lupta!

— Stai, sa mananc ceva.

— Da’ ca, zice, eu ti-am mancat mancarea.

— Cu atat mai bine, zice, eu sunt usor si tu esti greu.

Si se iau la lupta si se lupta si-l omoara Calin Nebunul. Pe urma zice fetei:

— Ramai aici, ca eu ma duc sa scot cele doua surori ale tale.

Si se porneste. Ajunge-n mijlocul Padurii cei de argint.

Fata cea mijlocie facea de mancat s-aceea. Da’ el, cum a vazut-o, i-a cazut strasnic de draga.

— Buna vreme, fata de-mparat!

— Multumesc d-tale, Calin Nebune! De numele d-tale am auzit, d-a vedea nu te-am vazut.

Da’ si Calin Nebunul era frumos, si fetei i-a cazut drag. Da’ fata-i zice:

— Fugi, ca dac-a veni zmeul te ucide!

— Da cat mananca zmeul?

— Opt cuptoare de paine, opt vaci fripte si opt antaluri de vin.

— Ada-ncoace, sa vad, oi putea manca?

Si mananca tot. Iaca, vine si zmeul.

— Buna vreme, caine de zmeu!

— Multumesc, Calin Nebune.

— Hai la lupta!

— Stai, sa mananc ceva.

— Ca eu ti-am mancat mancarea!

— Mi-o fi mai usor la lupta.

Si se iau, se lupta si se lupta, si-l omoara Calin Nebunul.

Da lui asa-i era de draga fata, de a luat-o cu dansul la Padurea de arama. Cand a ajuns in mijlocul padurii, s-aceea facea de mancat. Aceea nu-l stia, da vazandu-l cu sora-sa a-nteles.

— Unde-ti este barbatul tau?

— La vanat, Calin Nebune. Da’ fugi, c-aista te omoara!

— Cat mananca el?

— Douasprezece cuptoare de paine, douasprezece vaci fripte si douasprezece antaluri de vin.

— Ia sa vad eu, oi manca?

Mananca Calin Nebunul, mananca, cand la un antal de vin nu-l poate bea si zice-asa:

— Cu atata-i mai tare zmeul decat mine.

Iaca, vine si zmeul.

— Buna vreme, cane de zmeu!

— Multumesc d-tale, Calin Nebune!
— Am venit sa-ti iau pe fata.

— Ba pe fata nu-i lua-o.

— Hai la lupta!

— Numai sa mananc ceva.

— Eu demancatul ti l-am mancat!

— Eu oi fi mai usor, tu mai greu. Hai la lupta!

— Hai!

Se lupta, se lupta, cat de cat sa nu sa deie zmeul.

Zice zmeul:

— Hai, eu m-oi face o para rosa, tu te fa o para verde.

Da’ el cu asta a gresit, ca para rosa-i mai moale, para verde-i mai tare.

Iaca, trecu pe-acolo o cioara pe sus.

Si-i zice zmeul:

— Cioara, cioara, moaie-ti aripa ta-n apa si stinge para ast’ verde.

Da’ Calin Nebunul zice:

— Imparate prenaltate, moaie-ti aripa ta-n apa si stinge para ast’ rosie.

Cioara, cand a auzit — stii d-ta, a urcat-o — indata s-a dus. Dupa ce-a udat-o, a-nceput a ciupi dintr-insa, s-atata sange a-nceput a curge, de umblai pan’ in genunchi.

De acolea el s-a luat cu fetele si s-a pornit.

A ajuns in Padurea de aur s-a luat si pe cea mare si s-a pornit s-a ajuns la fratii lui.

S-a zis asa:

— Fratilor, pe aste doua le-ti lua voi, dar ast’ mijlocie e-a mea; si s-a culcat sa doarma.

Si fratii s-au sfatuit asa: ca sa-l omoare nu se putea, da sa-i taie picioarele si sa ieie fetele si sa se duca la-mparatul si sa zica ca ei le-au scos.

Si i-au taiat picioarele cand dormea s-au luat fetele si s-au pornit (asa era de trudit de lupte, incat n-a simtit cand i-au taiat picioarele).

In zori de ziua se trezeste el. Se vede far’ de picioare. Ce sa faca? Da’ picioarele i le-au luat de acolo, ca altmintrele el le-ar fi pus, ca era nazdravan.

S-a luat el incetisor s-a intrat in Padurea ast’ de aur. A mers vo trei zile si vo trei nopti s-a ajuns la un palat, asa de frumosu-i, de nu tendurai sa te uiti la dansul. S-a auzit un cantec asa de jale, de i-a rupt inima. Se ia el incetisor si se suie pe scarile cele si vede acolo pe voinicul ce-si rupsese mainile la zmei.

— Buna vreme, voinice!

— Multumesc d-tale, Calin Nebune, da’ ce-ai patit?

Si el incepe a-i spune toate cate-a patit.

— Hai sa fim frati de cruce!

— Hai!

— Da d-ta cine esti? l-intreaba Calin Nebunul.

— Eu, zice, s-un fecior de-mparat, si padurile astea au fost toate a tatane-meu si ni le-a luat zmeii; da’ de cand ai omorat pe zmei, acu iar suntem noi in stapanire, si eu pentru ca-s far’ de maini traiesc aici. Eu far’ de maini, tu far’ de picioare, om trai bine.

Calin Nebunul se prinde cu mainile de gatul feciorului de-mparat si se primbla prin padure. Asa intr-o zi, aude un fosnet in frunze. Da’ fratele lui cel de cruce zice asa:

— Eu m-oi apropia incetisor si ti-oi da drumul, si tu prinde cu mainile.

Dandu-i drumul, prinde pe zmeoaica cea scapata si zice asa:

— Fa-mi mie picioare si istuia maini, ori te omoram.

Si zmeoaica zice:

— Ia, aicea, ca de un stanjin de departe, este o balta; vara-te acolo, ca-i iesi cu picioare si istlalt cu maini.

Da’ Calin Nebunul, mehenghiu:

— Vara-te tu intai.

— Ei... ba varati-va d-voastra!

Da’ Calin Nebunul rupe o crenguta verde s-o moaie-n apa ceea s-o scoate uscata, s-o-ncepe a pumni, ca ce-a vrut sa-i usuce.

— Ma rog, nu ma bate, caci este la dreapta alta balta.

Calin Nebunul vara o crenguta uscata s-o scoate verde, si se vara el acolo si se scoate cu picioare si cellalt cu maini. Si ia s-o omoara pe zmeoaica, ca stia ca-n orice vreme are sa-i faca rau.

De acolo ei se iau iar si zice Calin Nebunul asa:

— De-acu eu ma duc sa-mi caut pe nevasta mea, da-ntai hai sa ma duc intr-un loc care ti-am spus eu, la fata-mparatului Rosu.

Si se iau si se pornesc. Mergand ei printr-o padure, aproape de curtea-mparatului, o cules Calin Nebunul o basma de alune. Ajungand la poarta, a auzit un vuiet mare. Da’ei erau imbracati cu itari si cu cojoc si-ncinsi cu chimiri. Da’baba cea de la poarta era de-a noastra.

— Buna seara, matusa!

— Multumesc d-tale, voinice!

— Da’ ce-i aici, ce s-aude?

— Se marita fata-mparatului.

— Da’ cine o ia?

— Bucatarul, c-o ucis doisprezece zmei.

Da’ Calin Nebunul ii zice-asa babei:

— Matusa, iaca-ti dau un caus de galbeni, sa-mi faci ce ti-oi zice.

— Ti-oi face, voinice.

El a luat basmaua ceea de alune. Era basma de-a noastre — neagra, cu floricele p-imprejur — s-a pus inelu-n mijloc s-a zis asa:

— Du, matusa, si pune dinaintea imparatului, macar ca te-or ghionti si te-or da afara, vara-te-asa, cu de-a sila.

Baba s-a dus s-a intrat in ghionturi, ca acolo, s-a pus pe masa, s-a iesit. Cand i-a dat Calin Nebunul causul cel de galbeni, ea strasnic s-a bucurat... ca ea nu cat sa-l fi avut in viata ei, dar nici nu l-a vazut.

Imparatul cand a pus mana pe basma, alunele a-nceput a durai pe masa s-a ramas inelu-n mijloc.

Fata a zis:

— Iaca, tata, inelul meu, pe care nu se stie cum l-am prapadit.

Imparatul a-nceput a striga:

— Cine-a adus basmaua cu alunele?

Logofetii au spus ca baba cea de la poarta. Degrab-au strigat saduca cine-a adus. Se ia Calin Nebunul si intra. Da’mirele, tiganul, sedea pe trei perini de puf. Cand a fost Calin Nebunul in pragul usei, o perina a cazut de sub tigan. Cand a fost in mijlocul casei, a picat s-a doua si tiganu-a zis: “Incet, sa nu ma tavalesti”. Cand a fost langa-mparatul, a cazut s-a treia perina, ca de! tiganului nu i se cadea sa sada.

Zice-mparatul:

— Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta?

— Imparate prenaltate! Iaca cum si iaca cum.

Da’tiganul:

— Ce spui minciuni, ca eu am ucis zmeii...

Da’ Calin zice:

— Imparate, s-aduca toti zmeii, sa vezi: este varful limbilor?

A adus, si cu adevarat nu era. Atunci el le-a scos si i le-a aratat.

Atunci imparatu-a strigat s-aduca calul cel mai bun din grajd si-a legat pe tigan la coada calului, s-a pus s-un sac de nuci s-a dat bici calului... Unde pica nuca, pica si bucatica din tigan.

Acu-mparatul a zis:

— De-acu, voinice, mi-i fi ginere.

— Da’Calin a zis:

— Ba nu,-mparate, ca mie alta mi-a cazut draga, da eu am un frate de cruce aici cu mine, tot fecior de-mparat, s-o ieie-acela.

Si l-a adus, desi fata ar fi vrut mai degraba dupa Calin Nebunul; dar, da, cu istalalt era potrivita. S-a facut o nunta strasnica, de-a tinut vo trei saptamaini; luminatii, lautari, ce nu era?

Si de-acolo a zis Calin Nebunul:
— De-acu ma duc sa-mi gasesc pe-a mea.

Cat plangeau ei si staruia, da’ n-a putut sa-l potriveasca sa ramaie. S-a pornit. Cand a ajuns el la casa tatani-sau, era un palat strasnic s-un card de porci, si-l pastea un baietel ca de vro sapte ani. Ca de cand ii taiase picioarele, acu era vo opt ani de zile.

— Buna vreme, baietele!

— Multumim d-tale, bade!

— Cine sade-n curtile ieste?

— Ia, niste voinici care au luat niste fete de-mparat, care le luase zmeii.

— Da’ cum traiesc ei, pe care fete au luat?

— Cel mai mare a luat pe fata cea mare, cel mijlociu a luat pe cea mica.

— Da’ cea mijlocie?

— Aia au pus-o de pazeste gainaria.

— Da’ tu a cui esti?

— Mama-mi spune ca-s a lui Calin Nebunul, cine-a mai fi acela...

Da el, cand a auzit asa, numai el stia inima lui, ca da, sa ierti mata, cinstita fata matale! era a lui.

— Da’ ma rog, bade, ajuta-mi a da porcii-n ocol.

Merg porcii, merg, cand o scroafa nu vrea sa intre.

Calin Nebunul a trantit cu drucu-n scroafa. Ea a-nceput a tipa alergand, porcii — toti dupa dansa. Decat a auzit ei s-au iesit afara s-au inceput a striga, care-i acolo de bate porcii? Da’ Calin Nebunul intra-n ograda. Ei, cum l-au vazut, l-au cunoscut. Si s-au sculat indata si s-au pus in genunchi inaintea lui:

— Iarta-ne, frate, ca ne cunoastem gresala.

Da’ Calin a zis asa:

— Ba nu, fratilor, hai sa facem o bomba de fier, si noi sa ne punem tustrei alaturi, ia-asa, cum faci cruce. S-o aruncati unul din voi in sus, ca-i stiut ca pe care-a cadea, acela-i vinovat.

S-au aruncat in sus, s-a cazut pe cei doi si i-a facut mii de farame.

Si el a facut o nunta strasnica. Da’ el nu era asa tare la inima ca sa tie pe-acelea de rau, ca aceia pe asta a lui, el tot tinea ca la cumnatele lui. S-a facut un bal strasnic, si eram si eu acolo... si ei au facut o ulcicuta de papara si m-au dat pe us-afara. Da’ mie mi-a fost ciuda, si m-am dus in grajd si mi-am ales un cal cu saua de aur, cu trupul de crita, cu picioare de ceara, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghina, s-am pornit p-un deal de cremene: picioarele se topeau, coada-i paraia, ochii pocneau. S-am incalecat pe-o prajina si ti-am spus o minciuna, s-am incalecat pe-o poarta si ti-am spus-o toata.

Capra cu trei iezi
Ion Creanga





Era odata o capra care avea trei iezi. Iedul cel mare si cu cel mijlociu dau prin bat de obraznici ce erau iara cel mic era harnic si cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mana si nu seamana toate unul cu altul".
Intr-o zi, capra cheama iezii de pe-afara si le zice:
- Dragii mamei copilasi! Eu ma duc in padure ca sa mai aduc ceva de-a mancarii. Dar voi, incuieti usa dupa mine, ascultati unul de altul, si sa nu cumva sa deschideti pana ce nu-ti auzi glasul meu. Cand voiu veni eu, am sa va dau de stire, ca sa ma cunoasteti, si am sa va spun asa:

Trei iezi cucuieti,
Usa mamei descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.

Auzit-ati ce-am sus eu?
- Da, mamuca, zisera iezii.
- Pot sa am nadejde in voi?
- Sa n-ai nici o grija, mamuca, apucara cu gura inainte cei mai mari. Noi suntem o data baieti, si ce-am vorbit o data, vorbit ramane.
- Daca-i asa, apoi veniti sa va sarute mama! Dumnezeu sa va apere de cele rele, si mai ramaneti cu bine!
- Mergi sanatoasa, mamuca, zise cel mic, cu lacrimi in ochi, si Dumnezeu sa-ti ajute ca sa te intoarne cu bine si sa ne-aduci demancare.
Apoi capra iese si se duce in treaba ei. Iar iezii inchid usa dupa dansa si trag zavorul. Dar vorba veche: "Paretii au urechi si ferestile ochi". Un dusman de lup - s-apoi stiti care? - chiar cumatrul caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca sa pape iezii, tragea cu urechea la paretele din dosul casei, cand vorbea capra cu dansii.
"Bun! zise el in gandul sau. Ia, acu mi-e timpul... De i-ar impinge pacatul sa-mi deschida usa, halal sa-mi fie! Stiu ca i-as carnosi si i-as jumuli!" Cum zice, si vine la usa; si cum vine, si incepe:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drop de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.

- Hai! deschideti cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
- Ia! baieti, zise cel mai mare, sariti si deschideti usa, ca vine mama cu demancare.
- Saracutul de mine! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa deschideti, ca-i vai de noi! Asta nu-i mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i asa de gros si ragusit, ci-i mai subtire si mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar si puse sa-i ascute limba si dintii, pentru a-si subtia glasul, s-apoi, intorcandu-se, incepu iar:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!...

- Ei, vedeti, zise iarasi cel mare; daca ma potrivesc eu voua? Nu-i mamuca, nu-i mamuca! D-apoi cine-i daca nu-i ea?! Ca doar si eu am urechi! Ma duc sa-i deschid.
- Badica! badica! zise iarasi cel mic. Ascultati-ma si pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a zice:

Deschideti usa,
Ca vine matusa!

s-atunci voi trebuie numaidecat sa deschideti? D-apoi nu stiti ca matusa-i moarta de cand lupii albi si s-a facut oale si ulcioare, sarmana?
- Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atuncie rau in lume, de cand a ajuns coada sa fie cap... Daca te-i potrivi tu acestora, ii tine mult si bine pe mamuca afara. Eu, unul, ma duc sa deschid.
Atunci mezinul se vara iute in horn si, sprijinit cu picioarele de prichiciu si cu nasul de funigine, tace ca pestele si tremura ca varga de frica. Dar frica-i din raiu, sarmana! Asemene cel mijlociu, tustiu! iute sub un chersin; se-nghemuieste acolo cum poate, tace ca pamantul si-i tremura carnea pe dansul de fica; Fuga-i rusinoasa, da-i sanatoasa!... Insa cel mare se da dupa usa si - sa traga, sa nu traga? - in sfarsit, trage zavorul... Cand, iaca!... ce sa vada? S-apoi mai are cand vede?... caci lupului ii scaparau ochii si-i sfaraia gatlejul de flamand ce era. Si, nici una, nici doua, hat! pe ied de gat, ii rateaza capul pe loc si-l mananca asa de iute si cu asa pofta, de-ti parea ca nici pe-o masea n-are ce pune. Apoi se linge frumusel pe bot si incepe a se invarti prin casa cu neastampar, zicand:
- Nu stiu, parerea m-a amagit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au intrat in pamant... Unde sa fie, unde sa fie?
Se iteste el pe colo, se iteste pe dincolo, dar pace buna! iezii nu-s nicairi!
- Ma!... ca mare minune-i si asta!... dar nici acasa, n-am de coasa...ia sa mai odihnesc oleaca aste batranete!
Apoi se indoaie de sele cam cu greu, si se pune pe chersin. Si cand s-a pus pe chersin, nu stiu cum s-au facut, ca ori chersinul a crapat, ori cumaptrul a stranutat... Atunci iedul de sub chersin, sa nu taca? - il pastea pacatul si-l manca spinarea, saracutul!
- Sa-ti fie de bine, nanasule!
- A!... ghidi! ghidi! ghidus ce esti! Aici mi-ai fost? Ia vina-ncoace la nanaselul, sa te pupe el!
Apoi ridica chersinul binisor, insfaca iedul de urechi si-l flocaieste si-l jumuleste si pe acela de-i merg petecele!... Vorba ceea: "Ca toata pasarea pe limba ei piere".
Pe urma se mai invarte cat se mai invarte prin casa, doar a mai gasi ceva, dar nu gaseste nimic, caci iedul cel cuminte tacea molcum in horn, cum tace pestele in bors la foc. Daca vede lupul si vede ca nu mai gaseste nimic, isi pune in gand una: asaza cele doua capete cu dintiii ranjiti in feresti, de ti se parea ca radeau pe urma unge toti paretii cu sange, ca sa faca si mai mult in ciuda caprei, s-apoi iese si-si cauta de drum. Cum a iesit dusmanul din casa, ideul cel mic se da iute jos din horn si incuie usa bine. Apoi incepe a se scarmana de cap si-a plange cu amar dupa fratiorii sai.
- Dragutii mei fratiori! De nu s-ar fi induplecat, lupul nu i-ar fi mancat! Si biata mama nu stie de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei!
Si boceste el si boceste pana il apuca lesin! Dar ce era sa le faca? Vina nu era a lui, si ce-au cautat pe nas le-a dat.
Cand jalea el asa, iaca si capra venea cat putea, incarcata cu de-a mancarii si gafuind. Si cum venea, cat de colo vede cele doua capete, cu dintii ranjiti, in feresti.
- Dragii mamucutei, dragi! Cum asteapta ei cu bucurie si-mi rad inainte cand ma vad!

Baietii mamei, baieti,
Fumusei si cucuieti!

Bucuria caprei nu era proasta. Dar cand s-apropie bine, ce sa vada? Un fior rece ca gheata ii trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde in tot trupul, si ochii i se painjinesc. Si ce era nu era a bine!...
Ea insa tot merge pan' la usa, cum poate, crezand ca parerea o insala... si cum ajunge, si incepe:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin - care acum era si cel dintai si cel de pe urma - sare iute si-i deschide usa. Apoi s-arunca in bratele mane-sa si cu lacrimi de sange incepe a-i spune:
- Mamuca, mamuca, uite ce am patit noi! Mare foc si potop au cazut pe capul nostru!
Capra atunci, holband ochii lung prin casa, o cuprinde spaima si ramane incremenita!... Dar mai pe urma, imbarbatandu-se, si-a mai venit putin in fire s-a intrebat:
- Da' ce-a fost aici, copile?
- Ce sa fie, mamuca? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasa, n-a trecut tocmai mult si iaca cineva s-aude batand la usa si spunand:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti...

- Si?...
- Si frate-meu cel mare, natang si neastamparat cum il stii, fuga la usa sa deschida.
- S-atunci?...
- Atunci, eu m-am varat iute in horn, si frate-meu cel mijociu sub chersin, iara cel mare, dupa cum iti spun, se da cu nepasare dupa usa si trage zavorul!...
- S-atunci?...
- Atunci, grozavie mare! Nanasul nostru si prietenul d-tale, cumatrul lup, se si arata in prag!
- Cine? Cumatrul meu? El? Care s-a jurat pe parul sau ca nu mi-a sparie copilasii nicioadata?
- Apoi da, mama! Cum vezi, i-a umplut de sparieti!
- Ei las', ca l-oiu invata eu! Daca ma vede ca-s o vaduva sarmana si c-o casa de copii, apoi trebuie sa-si bata joc de casa mea? si pe voi sa va puie la pastrama? Nici o fapta fara plata... Tricalosul si mangositul! Inca se ranjea la mine cateodata si-mi facea cu maseaua... apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sarit peste garduri niciodata de cand sunt. Ei, taci, cumatre, ca te-oiu dobzala eu! Cu mine ti-ai pus boii in plug? Apoi, tine minte ca ai sa-i scoti fara coarne!
- Of, mamuca, of! Mai bine taci si lasa-l in plata lui Dumnezeu! Ca stii ca este o vorba: "Nici pe dracul sa-l vezi, da' nici cruce sa-ti faci!"
- Ba nu, dragul mamei! "Ca pana la Dumnezeu, sfintii iti ieu sufletul". S-apoi tine tu minte, copile, ce-ti spun eu: ca de i-a mai da lui nasul sa mai miroase pe-aici, apoi las'!... Numai tu, sa nu cumva sa te rasufli cuiva, ca sa prinda el de veste.
Si de-atunci cauta si ea vreme cu prilej ca sa faca pe obraz cumatru-sau. Se pune ea pe ganduri si sta in cumpene, cum sa dreaga si ce sa-i faca?
"Aha! ia, acu i-am gasit leacul, zise ea in gandul sau. Taci! Ca i-oiu face eu cumatrului una de si-a musca labele!"
Aproape de casa ei era o groapa adanca, acolo-i nadejdea caprei.
- La cada cu dubala, cumatre lup, ca nu-i de chip!... Ia, de-acu sa-ncepe fapta: Hai la treaba, cumatrita, ca lupul ti-a dat de lucru!
Si asa zicand, pune poalele-n brau, isi sufleca manicele, atata focul si s-apuca de facut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pasca cu smantana si cu oua si fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratic si cu lemne putregaoioase, sa sa arda focul mocnit. Dupa asta asaza o leasa de nuiele numai intinata si niste frunzari peste dansa; peste frunzari toarna tarana si peste tarana asterne o rogojina. Apoi face un scauies de ceara anume pentru lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa fearba si se duce prin padure sa caute pe cumatru-sau si sa-l pofteasca la praznic. Merge ea cat merge prin codru, pana ce da de-o prapastie grozava si intunecoasa, si pe-o tiharaie da cu crucea peste lup.
- Buna vremea, cumatro! Da' ce vant te-a abatut pe-aici?
- Buna sa-ti fie inima, cumatre, cum ti-i voia? Ia, nu stiu cine-a fost pe la mine pe-acasa in lipsa mea, ca stiu ca mi-a facut-o buna!
- Ca ce fel, cumatrita draga?
- Ia, a gasit iezii singurei, i-a ucis si i-a crampotit, de li-am plans de mila! Numai vaduva sa nu mai fie cineva!
- Da' nu mai spune, cumatra!
- Apoi de-acum, ori sa spun, ori sa nu mai spun, ca totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus catra Domnul, si datoria ne face sa le cautam de suflet. De aceea am facut si eu un praznic, dupa puterea mea, si am gasit de cuviinta sa te poftesc si pe d-ta, cumatre; ca sa ma mai mangai...
- Bucuros, draga cumatra, dar mai bucuros eram cand m-ai fi chemat la nunta.
- Te cred, cumatre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.
Apoi capra porneste inainte plangand, si lupul dupa dansa, prefacandu-se ca plange.
- Doamne, cumatre, Doamne! zise capra suspinand. De ce ti-e mai drag in lume tocmai de-aceea n-ai parte...
- Apoi da, cumatra, cand ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi. Nu-ti face si d-ta atata inima rea, ca odata avem sa mergem cu totii acolo.
- Asa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au mai dus!
- Apoi da, cumatra; se vede ca si lui Dumnezeu ii plac tot puisori de cei mai tineri.
- Apoi, daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce ti-ar fi? D-apoi asa?...
- Doamne, cumatra, Doamne! Oiu face si eu ca prostul... Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasa? Ca mi-aduc aminte ca acu ca l-am intalnit odata prin zmeuris; si mi-a spus ca dac-ai vrea d-ta sa-i dai un baiet, sa-l invete cojocaria.
Si din vorba-n vorba, din una-n alta, ajung pan-acasa la cumatra!
- Ia poftim, cumatre, zise ea lund scauiesul si punandu-l deasupra groapei cu pricina, sezi cole si sa ospatezi oleaca din aceea ce ne-a dat Dumnezeu!
Rastoarna apoi sarmalele in strachina si i le pune dinainte.
Atunci lupul nostru incepe a manca halpov; si gogalt, gogalt, gogalt, ii mergeu sarmalele inregi pe gat.
- Dumnezeu sa ierte pe cei raposati, cumatra, ca bune sarmale ai mai facut!
Si cum ospata el, buf! cade fara sine in groapa cu jaratic, caci scauiesul de ceara s-a topit, si leasa de pe groapa nu era bine sprijinita; nici mai bine, nici mai rau, ca pentru cumaatru.
- Ei, ei! Acum scoate, lupe, ca-ai mancat! Cu capra ti-ai pus in card? Capra ti-a venit de hac!

Cei mai frumosi copii....



Se spune ca intr-o zi o cioara s-a intalnit cu o bufnita. Cum ele se cunosteau de multa vreme si erau chiar prietene si cum se stie ca bufnitele obisnuiesc sa mai manance puii altor pasari, cioara, care tocmai devenisese mama dupa multe asteptari, o roaga pe bufnita sa aiba grija sa nu ii manance puii, pe care ii iubea ca pe ochii din cap. Atunci bufnita o intreaba pe cioara care sunt puii ei, cum arata , ca sa nu cumva sa ii manance fara sa stie. Atunci cioara, cu mare dragoste pentru copiii ei, ii spuse ca cei mai frumosi pui din padure sunt puii ei, ca nu va putea sa ii confunde, deci unde va vedea cei mai frumosi pui sa ocoleasca acel cuib, caci e cuibul ei...

Zis si facut! Intr-o dimineata, venind acasa, cioara isi gasi puii lipsa, semn ca pe acolo trecuse bufnita. Disperata, aceasta pleca la bufnita si, plangand cu foc o intreba de ce i-a omorat puii, caci o rugase sa nu o faca. Atunci bufnita, mirata, ii spuse ca puii din acel cuib erau cei mai urati pui pe care i-a vazut in viata ei si nu si-a imaginat ca ar putea fi ai prietenei sale, caci doar aceasta ii spusese ca sunt cei mai frumosi pui din toata padurea...

Morala e ca toti parintii au impresia ca puii lor sunt cei mai frumosi pui din lume... Si sa indrazneasca cineva sa sustina contrariul!!!!